În al treilea trimestru de sarcină stăteam în faţa medicului şi-i zâmbeam radios.

 -  Cum a decurs sarcina mamei dvs?

 - A mamei? încercam să precizez în timp ce zâmbetul meu tâmp de gravidă s-a preschimbat în nedumerire.

 - Exact, când era gravidă cu dvs, a zâmbit blând medicul.

 - Nu ştiu…

 - Poate ştiţi câte ore a durat travaliul?

 - Nu ştiu…

Presimţind încă o întrebare la care era să răspund iar ca o toantă, câteva lacrimi căutau deja calea spre ieşire, ca la o gravidă normală, vulnerabilă, cu senzaţiile stăpânite de hormoni capricioşi. Măi omule, îţi baţi joc de mine? Păi eu îs gravida aici, nu maică-mea. De unde să ştiu chestii din ăstea. Nici măcar nu ştiu la ce oră m-am născut. Mi-a spus mama că nu ţine minte exact, că dacă vreu tare să ştiu apoi să mă orientez înainte sau după programa Vremea. Uite că din cauza asta nici ascendentul nu mi-l cunosc. 

 - V-a alăptat ?

-  Da ! da ! m-am înviorat. Asta o ştiu precis.

 -  Cât timp?

 -  Nu ştiu…

 Mai târziu era să mă conving într-o serie de coincidenţe.

Aseară citeam un capitol despre sexualitatea feminină, autorul căruia este Danièle Flaumenbaum, medic ginecolog cu o experienţă de 30 de ani în domeniu. Comenta nişte studii de caz prin care explica în ce măsură viaţa unei femei (maternitatea, sexualitatea, relaţia bărbat femeie) depinde de zestrea pe care o primeşte de la generaţiile anterioare de femei. Mai avansa şi nişte teorii ciudate (la ochiul meu de neprofesionist) despre memoria celulelor – pe care am mai întâlnit-o într-un studiu al lui Alice Miller – care repetă şi generează aceeaşi gamă de boli ginecologice în familie. 

A evocat, într-o manieră pe alocuri şocantă pentru mentalitatea mea de turmă, momentul relaţiei mamă-fiică prin anunţarea primului ciclu. Descria o familie în care fenomenul se sarbătorea cu mult tam-tam, cadouri şi atenţie din partea neamurilor. Am făcut imediat corelaţia cu generaţia mea de femei în adolescenţă. Sărbătoare? Pffff! Nu-mi amintesc vreo colegă să-mi fi spus că mă-sa ar fi leşinat de bucurie. Dimpotrivă, majoritatea mamelor făceau ochi surprinşi şi trişti : Cum? Deja? Of, să fii atentă, bărbaţii sunt nişte profitori! Ş-ap’ se mai găsea în familie vreo mătuşică mai vioaie cu sugestii pentru mama “fericită”: Uuuf, deam ai să ai pentru ce “retrăi”, cumătră ! Iar diriginţii de clasă alungau băieţii din aulă pentru a ne vorbi în şoaptă despre igienă. Şi, Doamne fereşte să… !

Acum cred că fenomenul a ieşit oarecum din standardele sovietice unde sex şi hârtie de wc nu era. Fetele nu mai citesc “Cântătoarele din mărăcini” în copertă ciocolăţie visând la un duhovnic care le-ar explica ce-s cu petele miraculoase de sânge sau la vreun tată iubitor ca Comisarul Cattani din “Caracatiţa”. Şi dacă la capitolul ăsta şi cel ce ţine de maternitate mai stăm cum stăm, pe dibuite, apoi la cel despre sexualitate şi relaţia bărbat femeie stăm cu obloanele închise şi ne prefacem că-i ziuă.

E foarte greu pentru o domnişoară aflată în pragul feminităţii să ajungă să trăiască o viaţă de femeie mai împlinită decât a mamei fără ca aceasta să-i ofere autorizare, scrie doamna doctor Flaumenbaum. Şi aici intervin eu cu experienţa mea. Puţine mame au fost în stare să transmită generaţiei mele o astfel de autorizare. Pentru că n-au avut nimic ce transmite din viaţa unei femei împlinite sexual şi psihologic au avut grijă să transmită doar frica consecinţelor, dar nu şi să ne înveţe cum să le ocolim şi să profităm de corpul nostru de femeie. Sau… ca să nu agăţ desaga de păcate toată pe spatele lor, pentru că nu ar fi corect, mă întreb totuşi de ce oare atât de puţine femei de vârsta mea au auzit de la mamele lor încurajări de genul : Să nu te uiţi la mine, draga mea, că  nu prea am ştiut cum să comunic cu bărbaţii, şi … ca consecinţă, recunosc, am fost o nefericită, dar asta nu înseamnă că tu n-ai să întâlneşti barbatul cu care să te simţi împlinită. Ai să vezi ! Ţi-o spune mama.