Într-o dimineaţă, Arcadii Filipovici, un holtei chipeş şi bine clădit, dirigintele clasei a şasea B, profesor de geografie, cu arătătorul veşnic proptit în harta politică a lumii, ne-a cuprins pe toţi cu o privire sfredelitoare, înainte de a sparge liniştea clasei cu vocea-i puternică :

- Ia să-mi spuneţi voi, fiecare în parte, vreţi sau nu să trecem la grafie latină ?

- Nu, am spus eu, când mi-a venit rândul şi m-am aşezat la loc.

Cum a fost pusă întrebarea, aşa a fost şi răspunsul. Fără preambul şi anexe. Exact ca şi cum m-ar fi întrebat acum cineva dacă aş vrea să scriu textul acesta cu beţişoare chinezeşti, fără alte explicaţii, aşteptând un răspuns monosilabic: da sau nu, stai jos.

Prima greşeală memorabilă pe care am făcut-o în trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, deşi cunoşteam toate regulile de transfirmare a diftongilor, a fost în cuvântul Luceafărul, pe care l-am scris cu i înainte de a. La dictare m-am ales cu un opt întreg şi opt zecimi. Şi cu un reproş de la colegul de bancă care copiase de la mine.

Nu pot să vă spun exact şi cronologic când m-a atins febra şi tremuriciul patriotic, dar pot să vă spun cu certitudine că m-a transformat într-o fiinţă neadecvată. Acum e momentul să recunosc.

Îmi făceam lecţiile pentru acasă în sala de lectură din biblioteca în care lucra maică-mea. În timp ce ea era uneori ocupată cu aranjarea cărţilor în fond, eu o înlocuiam primind şi eliberând cărţi cititorilor. Într-un moment venise să restituie cărţile o doamnă rusoaică cu fetiţa ei. Îmi vorbea în rusă, cum era obişnuită de zeci de ani, la care eu i-am răspuns scurt în română că nu-nţeleg. Să-mi vorbească ea în limba ţării, vezi Doamne (acolo şi atunci)! Femeia a început să se revolte. Mă încingeam şi eu, căci înţelegeam ce-mi zice şi eram prea copil ca să-mi pot stăpâni emoţiile. Am ajuns să strigăm că două demente una la alta. Patriotismul meu m-a inspirat şi la vreo trei pumni pe masă pentru efect şi hotărâre. La urletele de factură naţionalistă a apărut şi maică-mea.

-Ваша дочь ненормальная? Угомоните её! *

Inutil să vă mai spun cît de rău eram pornită şi câţi termeni rusofobi a mai auzit maică-mea de la mine în următoarele trei zice, încât la un moment a recunoscut şi ea cu derută : măi, nu ştiu cui te-ai aruncat aşa patrioată. Hai, linişteşte-te odată.

Şi m-am liniştit. Fapt paradoxal, dar de la incidentul cela, n-am avut niciodată vreun conflict cu vorbitorii de rusă. Dimpotrivă, aveam mulţi prieteni şi colegi de facultate care-mi spuneau : Слушай, перестань разговаривать со мной на русском, мне так нравится как ты по румынски разговариваешь, хоть несколько слов научусь у тебя. ** Hai şi aşa !

Adevărul, care nu prea ne place, pentru că nu ne convine, e următorul. Niciun rus, sau orice alt neam, n-o să înceapă a vorbi limba unei ţări în care majoritatea populaţiei vorbeşte aiurea şi fără respect faţă de propria sa limbă (excepţie făcând minoritatea din sfera academică). Şi niciun conflict n-o sa aducă rezultatul dorit.

Până una altă, adică până când veţi mai auzi la orice colţ fraze gen: Blea, când m-an suit în marşrutkă ne-am adus aminte cî n-am cumpărat sosişte şî tvorag ***, sărbătoarea “limba noastra” aşa şi o să rămână doar un prilej pentru a ieşi la o bere şi a defila cu cracii goi în faţa lui Ştefan cel Mare.

————–

* Fiică Dvs e nebună? Ogoiţi-o!

**Ascultă, hai să nu mai vorbeşti în rusă cu mine, vorbeşte în română c-o vorbeşti frumos, să învăţ şi eu vreo două cuvinte!

*** Abia când am urcat în minitaxi, mi-am adus aminte că nu am cumpărat crenvuşti şi brânză.