Prima data când s-a deschis frontiera între R. Moldova şi România, eu am trecut-o ilegal. Mai exact, sub altă identitate. Profesoara de Istoria Românilor mi-a spus clar: sau cauţi o metrică în care e scris că eşti mai mică cu un an, sau nu mergi cu clasa la Iaşi. Metrica de care aveam nevoie am găsit-o la vecina de la etajul trei. Pentru noua mea identitate m-am răsplătit cu o ciocolată turcească.
Când « Ikarus» -ul roşu a lăsat în urmă ultimul control vamal, treizeci şi cinci de elevi, proaspăt ieşiţi din «perestroikă», priveau iscoditor prin geamurile colbăite pământurile istorice pe care urmau să păşească pentru prima dată. Un chiuit de bucurie şi-a găsit mai multe ecouri aranjate perechi în două rânduri.
După ce exaltarea s-a mai potolit, începură din nou a curge gârlă rusismele prin salonul autocarului. Oare de ce credeam că era mai potrivit să le lăsăm la frontieră?
Blea, şi-a început discursul o colegă brunetă, sprijinindu-şi coatele pe două fotolii crase, fiţi atenţi la mine. Dacă vreţi cadouri scumpe de Crăciunul românesc, apoi să căscaţi bine ochii la cum e îmbrăcată familia gazdă în care acceptaţi să vă duceţi. Dacă-s imbacati nicevo, făcu o pauză de efect, trecând guma de mestecat dintr-o falcă în alta, apoi vsio, socotiţi că aţi câştigat padărşi bune.
Ajuns în curtea gimnaziului de la Iaşi, unde urma să fim îmbarcaţi în familii, grupul nostru era deja stors de entuziasm şi obosit de-a binelea, pe când ceilalţi, colegii români de aceeaşi vârstă ca noi, după cum era şi firesc, erau excitaţi şi veseli ca într-o grădină zoologică.
- Tată, mie-mi place de fetiţa aia cu blăniţă scurtă! am văzut trei perechi de ochi îndreptaţi spre mine. Hai s-o luăm la noi !
În familie o chemau Simona. M-a ales pe mine pentru că i-a căzut tronc la inimă blăniţa mea scurtă, despre care i-am spus mai târziu că o numesc « şubă», mai precis, «şuba scurtă». O haină din fire artificiale, cu intenţii de blană de leopard, întinsă până măi jos de şolduri. Aveam să remarc mai târziu că cele mai memorabile persoane din viaţa mea m-au reperat după haine. Sau poate după felul meu de a le purta? Nu ştiu. Nici nu mă plâng.
Simona era o fată deşteaptă, timidă, cu o privire care ascundea multe taine. Eu eram rezervată, mai mult curioasă decât deşteaptă, cu o privire în căutare de taine. Familiarismul spontan nu ne caracteriza pe nici una dintre noi, fapt pentru care am avut ambele nevoie de un preludiu lung ca să ne cunoaştem mai bine.
În ajunul Crăciunului ne-am dus în vizită la o mătuşă de-a Simonei. După ambianţa morosă care domina acolo, înţelesesem că femeia îşi trăia ultimele zile pământeşti. Simona m-a luat de mână şi m-a condus la patul ei. Un pat spaţios, cu perne gogonate, de toate mărimile şi formele, printre care trona o femeie palidă, trecută de patruzeci, cu o scufiţă albă dantelată ajustată peste pletele aurii ca matasea de porumb.
Femeia m-a privit cu un ochi curios şi n-a întârziat să pufnească în râs:
- Văi cât de caraghioasă e!
Am schiţat o intenţie de râs. Simona, un pic jenată, m-a luat de braţ şi mi-a şoptit: Hai de aici.
Dincolo de uşa închisă încă mai auzeam hohotele de râs mergând în crescendo. Hohote de om aproape sănătos.
În ultima seară de decembrie ne întorceam cu Simona de la bojdeucă lui Creangă. Mergeam în linişte, digeram cu fiecare pas ghinionul care ne-a împiedicat să vedem interiorul bojdeucii. Era închisă în ziua ceea. Am înconjurat-o de vreo două ori, tropăind pe prispă cu picioarele îngheţate, ne-am pus mâinile streaşină la ochi lipite de geam ca să desluşim ceva în întunericul bojdeucii, măcar să ni-l imaginăm pe o clipă pe Creangă cu pisicile torcând pe braţ, apoi am plecat.
Două umbre coborau cu păşi obosiţi drumul pavat ce ducea spre o arteră a oraşului. Mai aveam cale lungă de făcut. În spatele nostru căsca un amurg orb şi leneş.
Nici nu mai ştiu ce gând m-a făcut să încep a mârnîi sub nas un cântec rusesc. Nu mă grăbeam să bag cuvintele în el. Credeam c-ar deranja-o cumva pe Simona.
- Ia zii mai tare, m-a îndemnat timid Simona.
- Ăăăăm, daca e în rusă, Simona. N-ai să înţelegi.
- Mai tare! Te rog! Şi a început a chicoti cu licurici aprinşi în priviri.
Eu cîntam, ea râdea. Eu cântam şi râdeam, stârnită de felul ei de a râde. Ea râdea şi mai tare. Râdea în cascade, zgomotos, vesel … Şi eu nu îndrăzneam să mă opresc. Când s-au terminat cuvintele, am început să improvizez. Păşeam amândouă în ritmul cântecului, ca într-un dans, apoi ne-am apucat de mănuşi şi alergam la vale. Cântând, râzând, cu nasurile şi obrajii pişcaţi de ger, cu căciulile căzute pe-o parte, cu fularele ce înnodau o complicitate spontană…
Două produse diferite. Născute în două regimuri diferite. Regăsite pe acelaşi fir de recepţie, intens în emoţii, dar tot atât de scurt ca un amurg de decembrie. Pavat în suflet pentru totdeauna.
Nu ne-am revăzut de la acel amurg.
A urmat o corespondenţă afectuoasă, plină de dor şi speranţe.
Ştii, dragă mea, aşa mi-e dor de ţine, nici nu-ţi închipui. Abia aştept să ne revedem la Chişinău. Mama mi-a promis că-mi dă bani de şubă. Ai să mergi cu mine să cumpărăm una şi pentru mine, nu-i aşa?
P.S. Abia aştept…