Pe dealul cocoşat de pe spatele singuratic al parcului de troleibuse nr. 3 din capitală, se înălţau două clădiri cu cinci etaje. Eu locuam în cea care se numea cămin familial. Vechi şi straşnic la lumina zilei, cu ochiuri sparte pe la bucătăriile comunale şi curenţi de aer ce luau pe sus perdele înflorate de sintetică. Umezeala nu se urca mai sus de etajul meu, care se afla pe sol. Uneori aveam şoareci, care iernau în camera cea mare. Ca să fiu sinceră am fost întotdeauna bucuroasă de compania lor invizibilă, mai ales când rămâneam singură noaptea în casă, deşi mama ducea o luptă aprigă cu ei şi roşea întotdeauna în faţa oaspeţilor care-şi săltau nasurile a dezgust în discuţiile despre gospodărie.
Când s-a înălţat a doua clădire de alături, cu faţa albă şi tencuiala proaspătă ca pomeţii unei madame elegant pudrată în holul teatrului, am început să duc mai des gunoiul afară. Şi asta pentru că calea până la gunoişte, cu căldarea puturoasă în mâini, ducea prin faţa ei. Nu o singură dată m-am împiedicat căscând gura spre balcoanele decorate în mozaic bleu, viţă-de-vie plantată în faţa casei, florile din grădiniţe, scaunele noi-nouţe, proaspăt vopsite şi sclipitoare la soare.
Într-una din zile eram aşezată pe un scaun lung din noua vecinătate, cu căldarea de gunoi alături. Priveam cum soseau locatarii cu mobilă. Nici n-am observat când cineva s-a aşezat lângă mine şi mă privea foarte atent. Mişcările de felină au caracterizat-o din prima clipă. Salut, mi-a spus în rusă, cum te cheamă ? Am tresărit din fantasmele mele. Mă privea o fetişcană pistruiată, cam de vârsta mea (vreo zece ani). Părul prins codiţă, bluziţă albă (ulterior numai din astea purta), aplecată înainte, sprijinită pe ambele mâini, ce-și balansa picioarele încălţate în balerine şi aştepta răspunsul meu.
Matilda era un copil cu handicap mintal, una din locuitoarele paradisului din vecinătate. Din ziua ceea a devenit a doua mea umbră. Prietenă nu-mi putea fi pentru că mă plictisea nevoie mare, dar fidelitatea ei mă surprindea de fiecare dată, mai ales că nici măcar n-o meritasem. Adevărul e că vulnerabilitatea şi handicapul ei ademenea toţi mizerabilii din ambele curţi, iar când era cu mine se simţea temporar în securitate. N-o protejam pentru că m-era dragă, nu. Pur şi simplu nu-mi făcuse nimic rău. Ca o plantă la fereastră care ştia să vorbească şi-mi ţinea companie în zilele ploioase.
Deseori compar fidelitatea handicapată a Matildei cu cea a unor femei fără securitate lăuntrică. Ca şi ea, deseori acestea provin din medii luxoase, inundate de flori, mozaic la balcon şi maşini scumpe la poartă, dar care se leagă sufleteşte de cineva care stă pe o bancă cu o căldare puturoasă alături.
Oare ce mai face draga şi fidela mea Matilda?