Femeile despre care se şopteşte pe la spate: Uite cât de mult ţine la el, uite cât face face pentru el. Iacă asta e iubire adevărată! de cele mai deseori nu iubesc deloc. Ele nu ştiu, nu pot, nu înţeleg că tot ce fac pentru un bărbat se numeşte donaţie, sacrificiu, prostie (subliniaţi cuvântul care vreţi) şi nici într-un caz iubire cu caps lock. Ceea ce mulţi consideră iubire, constituie de fapt, o arenă pe care femeile jonglează graţios în faţă publicului încercând să-şi rezolve unele probleme interioare. Soluţiile acestor probleme n-au nimic în comun cu dragostea, dar numai printr-o relaţie amoroasă femeile reuşesc să scape de angoasele care le frământă.
Femeile sunt fragile, ştim. Fragilitatea dă naştere unui sentiment de insecuritate. Multe din femei, în forul lor interior, ascuns adânc de ochii lumii, au frică de ceea ce sunt ele cu adevărat, iar ceea ce reprezintă, cred ele, că nu poate fi suficient pentru a merita ceva bun de la viaţă. Atunci, ca să deturneze ochii lumii de la faţa lor adevarată, ele găsesc imediat o soluţie, falsă evident: să ofere cât mai mult, excesiv de mult, ca să pară bune, generoase, de treabă, cumsecade, cu reputaţie ireproşabilă etc. Adică, să scoată la lumina calităţile pe care ele sunt sigure că nu le posedă.
Pentru a înţelege de unde apare sentimentul de insecuritate, din cauza căruia multe femei suferă şi adoptă soluţii false, trebuie să răsfoim pagini din copilăria lor. Cele care au dus lipsă de dragoste, sau au simţit-o ocazional (de Paşte cu o caramelă şi un pup în frunte), toată viaţa lor sunt condamnate să cerşească afecţiune. Cu cât mai puţin au fost iubite şi prea neglijate în copilărie, cu atât mai mult acestea consideră că e corect să manifeste atenţie şi afecţiune faţă de un bărbat. Problema e că ele nu simt când depăşesc stop-ul sau gradul de saturaţie pe care îl poate suporta un bărbat. Când acesta se simte inundat de iubire, începe să se retracteze ca un melc. Rareori se întâmplă ca un bărbat să spună direct unei femei că e prea lipicioasă şi dulce, că n-are nevoie de dragostea ei. Bărbaţii care încep să se simtă «atacaţi» de dragoste, se retrag din joc. Treptat, dar sigur. Paradoxul e că atunci când bărbatul face un pas înapoi, femeia mai face doi păşi spre el. De ce? Pentru că începe sa-i fie frică să nu fie părăsită, ceea ce o face și mai vulnerabilă şi decisă să ofere mai mult.
Singurătatea e coşmarul femeilor care nu au fost iubite în copilărie. Unele din ele sunt gata să ofere unui bărbat totul, chiar şi viaţa pentru a păstra ceea ce numesc ele «iubire», paravanul după care își ascund frica, neîncrederea în sine, insecuritatea (zestre din copilărie).
Chiar dacă un bărbat se arată recunoscător la începutul relaţiei pentru afecţiunea pe care i-o poartă o femeie, foarte repede vine momentul în care se simte prins într-o capcană lipicoasă din care preferă să evadeze, ca să-şi recapete libertatea.