Pe la miezul noptii inca mai stateam la fereastra si priveam cerul instelat. Incercam sa-mi aduc aminte cele mai memorabile ganduri pe care le-am avut privind astrele in creierii noptii. Nu sunt o fire romantica, insa cele putine senzatii pe care le-am incercat nu cred ca se vor uita usor. Cateva insailau o iubire eterna, altele tremurau de incantare in fata altor doruri straine, cateva nopti de ganduri existentiale si reci. Si atat ? Nu. A mai fost o noapte sub liliac. Imi aduc aminte clar de senzatie, de ganduri insa nimic. Memoria a avut grija sa le dea un delete.
Asa cum se facea la o inmormantare, in casa nu mai era loc de culcus. Ne-am strans noi, trei verisori in cufaici, pe prispa, sub fereastra cu lumina portocalie slaba de unde mai strabatea cate un bocet amutit. Ei fumau, eu taceam. Cand cainii satului au amutit, greierii au ragusit si doar vantul mai soptea ceva in frunzele de nuc, am hotarat tustrei sa asternem un tol pe patul de fier de sub un liliac si sa ne intindem. Ne astepta o zi grea in emotii, trebuia sa atipim macar pe vreo ora.
Patul avea o pozitie ciudata. Cel putin pentru situatia din noaptea ceea. Eram intinsi tustrei cu picioarele spre fereastra cu perdele de danteluta dupa care se afla mortul. Liniste. Privirea se impiedica de frunzele liliacului ce se miscau zbuciumate in vant ca niste inimi negre, apoi iesea in larg, spre cer. Cata usurare si tristete ! Cele putine cuvinte pe care le pronunta cineva din noi inainte de a adormi parca erau trimise in eternitate. E incredibil cat sens capata cuvintele pronuntate in liniste, in noapte, cu privirea spre stele. Cauti refugiu in fiecare rasuflare, in fiecare geamat. Si fiecare din noi simtea nespus de dureros cat de muritor este cel de alaturi.