Eu stiu precis cand am sa incerc urmatorul meu extaz. In ziua in care cineva o sa ma injure suculent si vulgar, dar eu am sa-l ascult pana la urma, in tacere, cu multa prezenta, cu privire ingaduitoare, iar apoi am zambesc si am sa-i zic duios inainte de a pleca: “Ei, hai, dar, ramai sanatos, Petrucio”. (vai ce constelatie de virgule intr-o singura fraza)
De o mie de ori ma intreb cu nedumerire (cu mult mai tarziu de conflict, evident): Pentru ce, naiba, atata risipa de energie? Ce ne determina sa raspundem promt la insulte gratuite? In momentul in care furia iti deschide gura ca sa raspunzi la ele - gata, ai pierdut. Sau poate ca suntem cuprinsi de frica sa nu auzim mai tarziu reprosuri de genul: de ce, mai, ai tacut ca un prost?! Pe cel care e insotit in viata de astfel de persoane, zau ca-l compatimesc din suflet.
Deci, eu sunt ferm determinata sa-l caut pe dracu sa opun rezistenta unei violente verbale (abia astept), la prima ocazie, prin mijloacele de care dispun. Si am descoperit unul pe care il consider megaeficient, dar care nu e usor de stapanit: tacerea, insotita de un zambet ingaduitor. Cea mai periculoasa arma de care dispune un om inteligent.
Sa vedem daca trec proba vreodata. Castigatorul (eu adica) va avea dreptul legal la un geamat necontrolat de placere. Nu mai devreme de 24 de ore de la conflict.
Nota: Citesc acum o carte delicioasa “L’art de la gentillesse” scrisa de psihologul Piero Ferrucci. O idee gasita printre randuri mi-a declansat reactia de mai sus. Nu altceva. Deocamdata 