Nu stiu cat de cuminti ati fost voi in copilarie si cat de dispusi s-o recunoasteti, eu insa dintotdeauan am fost sincera cu mine si cu cei din jur (in limita decentelor, dar cu riscul de a soca, totusi). Pe un forum chiar am descris in detalii cat de mult detestam pisicile in copilarie si la ce torturi le supuneam, din pur interes, fapt pentru care am fost criticata crunt, incat am avut pentru o clipa impresia ca nimerisem din greseala pe un forum aparator al drepturilor animalelor. Si zadarnice au fost relatarile mele ulterioare care veneau sa calmeze spiritele asigurand ca, acum, la varsta mea de coscogeamite femeie, nu ma mai branseaza asa aventuri. Asa am inteles eu cat de perfizi pot fi oamenii intre ei, numai ca sa le sclipeasca mai viu la soare nimbul de sfinti peste testele patrate.

Dar atunci cand decizi sa fii sincer cu tine, asumi si consecintele, nu-i asa? iar pe urma incerci sa cauti niste solutii daca e cazul.

Chestia asta cu tortura pisicelor (usurel, nu credeti ca le jupuiam de piele si le disecam mushii sub microscop, caci nu era sa scriu acum, ci sa pictez acum in vreun subsol ca Da Vinci, manjita cu ulei pe fata) si tot arsenalul cu cochetarii de la ruperea aripelor de muste pana la explozia broastelor la balta, m-a pus pe ganduri de multe ori. Intelegeam bine ca era vorba de un fel de agresivitate (in aparenta), dar nu puteam sa identific sursa si, mai ales, in ce putea sa se transforme mai tarziu. Imi era un pic frica de mine, trebuie sa recunosc, pentru ca, asa ca pe forum, in aparenta, toti se declarau ingeri in copilarie, numai eu un drac. Cinstit pe de-asupra.

Pasiunea mea ulterioara pentru romane politiste a mai adaugat gaz peste mintea-ncinsa si nu o singura data exclamam sincer, dar cu frica la finalul paginii: “Genial ! Hm, dar eu oare as putea pune la cale o crima perfecta ?!” Genialul acesta, nu se referea la cantitatea de sange, ci la logica, evident. Dar parca era sa-mi explice fleacul asta cineva atunci?

Cand ma odihneam de romanele politiste ma axam pe biografiile oamenilor celebri, criminali in fond. Evident ca primul pe lista a fost Hitler. Cu frica, dar hotarata si ferma ca un cotilet,  cautam in biografia lui pasaje cu pasiuni ”nevinovate” ca ale mele. Si mare mi-a fost mirarea ca nu el, ci pe el il torturau si umileau in copilarie. Fapt care m-a derutat cumplit. Insa m-am mai calmat zicandu-mi ca am putine sanse sa devin ca el, un dictator-terminator. Mai degraba un drac de femeie cu influenta locala, nu continentala. Ce idee reconfortanta, dupa atatea suspiciuni fata de genele mele criminale.

Abia cu cateva saptamaini in urma, am gasit accidental intr-o revista de psihologie descrierea cazului “meu”. Un psiholog care amintea “printre altele” (deci, e o chestie atat de neimportanta, caci nici nu  mai merita sa fie dezbatuta) intr-un context cu totul special despre agresivitatea infantila, ca o etapa de dezvoltare a unei persoane, deci peripetiile mele reprezentau doar o forma de descoperire a lumii, trecatoare ca un buna ziua din secolul trecut. Va dati seama cat de usurata m-am simtit?! Drept ca si oleaca de idioata.

Scriu chestiile acesta doar ca sa ilustrez o realitate regretabila legata de lipsa de psihologi si pedagogi adecvati prin scoli. Lipsa crunta de specialisti, consecinta careia e muuuuult mai mare decat povara mea de ganduri sinistre, in care ma vedeam cu spori de criminal in sange, rezultat al unei interpretari gresite ale realitatii din copilarie si frica de a povesti profesoarei sau parintilor despre niste porniri pe care toata lumea le condamna si iti pune etichete prefabricate.

Atunci cand nu ai norocul sa ai alaturi un om adecvat, cu experienta de viata, pedagog sau intr-un caz fericit psiholog bun, faci atatea greseli in calea vietii ca ajungi intr-o zi sa te crucesti pe toti sfintii de intunecimea oamenilor printre care ai crescut.

Pe la sarbatorile cu clopotei si flori la sfarsit de an scolar, prezentate cu mare pompa prin reportaje la televiziune, ma intreb cu ironie: “Oare merita profesorii mei flori, acei, fata de care aveam frica cronica (deci, zero incredere si sprijin), barem sa ma impart cu niste trairi sufletesti, pe care le-am alimentat sistematic, intr-o forma idioteasca pana la varsta mea de adult, aducandu-le in prag de paranoia?”

Nota: Termenul de pedagogie neagra exista si apartine lui Alice Miller, psiholog elvetian.