Fie vorba intre noi, fetele

Cu cîteva luni în urma postasem pe blog un articol care se numea: azi a fost ziua femeilor. Ieri seara declaram la un pas de ultimă răsuflare şi cu fruntea înşirată pe masă: azi a fost ziua bărbaţilor…  Dacă vă imaginaţi că am fost înconjurată la tot pasul de atenţie masculină şi împresurată de complimente, apoi greşiţi tare.

În unele zile ţi se întîmplă marea nefericire să dai numai peste femei în stări critice de PMS care, dacă îţi sunt prietene, îţi înşiră mucii pe umăr şi umplu plămînii cu fum, or dacă-s colege îţi oferă scene de 220 volţi sub acoperire. Dacă momentul tot este inevitabil, atunci mai bine să te înarmezi cu o doză de înţelepciune sau pofighism, să mai dai din cînd în cînd din cap pretinzînd că înţelegi perfect totul. Altfel rişti să ţi se ducă krîşa şi ţie de la atîta intensitate emoţională negativă.  Dar ce faci, cînd factorii de stres nu sunt femeile, ci o duzină de bărbaţi, de toate vîrstele şi cu diferite forme de marasm, care năvălesc în aceeaşi zi, iar ţie ţi-i mai greu să-i înţelegi, căci eşti obosită , iar psihologia feminină, totuşi, este diferită de cea masculină?

Dimineaţa se începe cu văicăreala unuia în receptor că nu înţelege exact ce trebuie să facă, şi că, în genere, la dînsul în viaţa acum sunt o mulţime de probleme. Eu simt cum încep să-mi ies din minţi, deoarece am explicat deja de cinci ori acelaşi lucru şi încă nu a înţeles. Imi displace cînd cineva începe să-şi justifice incompetenţa prin existenţa problemelor din viaţa personală. Totuşi, inspir adînc, şi cu voce plină de irascibilitate greu camuflată, mai explic încă o dată aparent politicos , rugîndu-mă la Dumnezeul în care nu cred, să-mi ţină nervii în cutiuţă. Din comportamentul, vocea lui şi cele cîteva of-uri, îmi dau seamă ca-l stresez şi că undeva se teme de mine, iar asta mă face să mă simt şi mai prost.  Nu vroiam să-mi imaginez ce comentarii urma sa faca la adresa mea după ce avea sa puna receptorul. După cum spune o prietenă de-a mea: persoana din faţa ta sau dincolo de fir vorbeşte parcă intenţionat cu voce tremurîndă şi umilă, ca să te facă pe tine să te simţi sukă mai apoi.
  
După discuţie cu domnul Of,  primesc documentul, care-mi demonstrează o dată în plus că  am vorbit cu pereţii. Dar iau acest exerciţiu drept un test complex de toleranţă, căruia urmează să-i fac faţă. Realizez că simţul umorului şi-a dat ochii peste cap, adica se afla in lesin profund, şi încerc să-l resuscitez prin cîteva fraze schimbate cu colega mea.

Sunt la un pas de a ieşi din coma spirituală şi iaca văd că doi bărbaţi intră pe uşă. Fără preîntîmpinare, fără prea mari remuşcări că mi-ar răpi din timp. Şi doar cu cîteva minute înainte de ora mesei. Simt cum încep să mă zgîrîi virtual pe faţă. Din anumite motive sunt post-ultimele persoane pe care mi-aş fi dorit să le văd în acea clipă. În timp ce ei îmi demonstrează cît de deştepţi, spirituali, creativi şi inventivi sunt, eu le fac plictisită şi nerăbdătoare portretul psihologic şi mai să ajung să le dau şi porecle, cînd unul din ei mă întreabă în rusă: ce părere aveţi? Aş fi avut mai multe păreri, dacă ascultam ce-mi spuneau.
 
Pauza de prinz  tot cu un bărbat o împart, amic de această dată, care mă copleşeşte cu stări de entuziasm amestecate cu tristeţe, legate de soţie, copii şi viaţa profesională. Mă gîndesc că este timpul să-mi încep cariera în psihologie. Lumina din ochii interlocutorului mă umple, totuşi, şi pe mine de energie pozitivă.

Energia pozitivă de la prinz îmi ajunge exact pînă la întîlnirea cu următorul bărbat, care dă busna în oficiu foarte stresat, ca apoi iar să plece zicînd că revine în curînd. Nu înţeleg nimic, dar nici nu mă mai obosesc şi îmi caut în continuare de lucru. Peste puţin timp iar apare în scenă, cu geanta fluturînd într-o mînă şi telefonul în alta. Începe să debiteze istorii cu o viteză uluitoare, eu încep să ameţesc făcînd eforturi să înţeleg de unde a pornit şi unde a ajuns. Spune că-i stresat din cauza situaţiei politice din ţară, a dormit puţin zilele asta, ba chiar a slăbit cu 4 kilograme. Pentru a fi mai convingător îşi dă sacoul într-o parte ca să văd cu cît a slăbit. Eu nu am cuvinte, nu pentru că aş fi fost impresionată de torsul bărbatului, ci pentru că nu vedeam legătura şi nu înţelegeam de ce mi se oferă astfel de detalii. Dar că omul era obosit şi stresat, asta era clar. Bine măcar că nu a dansat şi cîntat în oficiu, căci am avut parte si din astfel de privelisti.
  
Pînă spre seară mai dau de cîţiva care-şi motivează comportamentul profesional prin situaţia social-politică din ţară sau alte stranietăţi. După serviciu doi ochi dragi, plini de entuziasm, îmi povestesc despre nuştiu ce cod din programare. La întrebarea „cum te simţi” nu mai sunt în stare să ofer vre-un răspuns.

Ce am vrut sa spun, de fapt? Ah, da, Paşte frumos, fără excese de orice fel