O speranta retorica..

De mult n-a fost atîta pustietate în jur. Un aer uscat bîntuie totul ce ţine de noi. Uliţele lungi si grele se intind de-a lungul si de-a latul.  Ferestrele ca un ecou trist si singuratic  au strîns cu grijă praful acestui răstimp.

Cu ochii cu o privire nestinsa încă, cutreiră străzile, bate în uşile demult încuiate, lacatele demult ruginite si cheile demult pierdute si uitate.

Doar copacii probabil cu aceeaşi intensitate înfloresc şi cu aceleaşi frunze cărămizii acoperă pamîntul acesta pribeag. Şi nici rîndunelele nu-şi mai fac cuiburi in streşinile caselor oraşului fără viaţă.. O lume pustie, un aer sec si o linşte moartă se lasă.

Şi soarele în apus singerează, si noaptea plina, si o dimineaţa înceţoşată de pulberea prafului răscluat de vînt se aşază peste oraşul în negura timpului.

A rămas pentru a număra particulele de nisip care una cîte una au transformat acest oraş în tarîmul deşertăciunii.

O lacrimă zgîrcită  cade din ochii reci pe obrazul uscat. O lacrima alienată ce a evadat din adîncul sufletului încătuşat de regulile vietii, a evadat pentru a-şi găsi sfîrşitul aici printre cei morţi încă. Lacrima era dovada că sufletul pe cale de dispariţie se luptă cu fiara neprihănită…

Nostalgic arată casele părăsite,cu lăcăţi mari ruginite, garduri ruinate si perdeluţe  cîndva albe care acum nu fac decît să concureze cu pînzele păianjenilor.

Paşii atenţi zguduiau particulele de praf  aranjate pe străzile uitate. Era drept o fantomă  din tercut care păşeşte acum prin zilele acestea plumburii, sau poate o amintire in delir,de fapt o speranţă retorică.