Stau sub niste scari vechi de lemn cu lap-top-ul pe genunchi, sprijinita de o masina de cusut Kayser prafuita. Scriu si ma holbez din cand in cand la fluturii morti (de cateva decenii) de sub bras-ul etajului. Scarile se termina la dreapta, in fata unei odai pe usa careia scrie cu litere de aur Tulipier. Odaia de vizavi e botezata Magnolia. Ambele se afla intr-un castel. Iar castelul intr-o padure, inaltat in 1852 pe malul raului Meuse, ce coboara zgomotos in valuri spre Luxembourg. Pe ambele maluri pitoresti pasc zilnic cativa armasari.

Acum dorm toti, ca si proprietarul castelului, divortat recent de sotia sa si vesel nevoie mare (l-am auzit cum fredona inainte de culcare). Inca nu a reusit sa se recasatoreasca. Asa ca nu are cine sa stearga praful pe mobila, sa curate parul de caini de pe covoare, sa puna la loc perdelele dezbinate de prin odai.

Oglinda de la intrarea castelului, ce a reusit in viata ei sa reflecte cucoane cu palarii si rochii inflorate, azi m-a reflectat si pe mine. Insa am intarziat un pic in timp. Mi-a deformat imaginea in doua jumatati asimetrice. Am lasat-o trista in urma mea, cu buza crapata la mijloc, privirea afumata si cu pistrui de rugina bruna.

Intr-o ambianta de secolul 19, in care stau inghetata si amarata acum, a fost filmata o buna parte din filmele, pe care le urmaream cu respiratia intretaiata pe cand eram o adolescenta cu sufletul imbibat de romantism. Cand credeam ca o dragoste adevarata (ca in filme) poate sa ia foc doar intre paretii unui castel cu candelabre, camine de marmura, fotolii inflorate, paturi in alcov, picturi, portrete in cadre aurite…

Si am ajuns azi sa stau pe o scara din sec. 19 (pe care, cine stie, poate candva o cuconita strangea la piept o scrisoare de iubire si gemea de fericire in franceza), intr-o liniste de mormant, ca intr-un cavou bogat, de piatra sura, cu peretii reci, care au mai pastrat ceva din bogatia si splendoarea aristocrata de altadata si care, Dumnezeule! ce putoare slobod. In doar cateva ore a reusit sa-mi otraveasca nasul si plamanii. Din cauza putorii nu pot adormi. Sau poate ca din cauza socului? O ambianta de poveste care… pute, nu e usor de digerat. Ca sa intelegeti mai bine despre ce bazai acum, amintiti-va de un fragment favorit din Contele de Monte-Cristo sau alt roman, iar in cel mai frumos moment, in care erati gata sa dati orice pe lume ca sa va aflati in ambianta ceea aristocratica… imaginati-va ca va invaluie o putoare intensa ca intr-o casa veche si moarta, in care nu-ti intra nici o bucata de paine in gura, sa-ti fie chiar si o foame de lup. O putoare batraneasca, pe care trebuie s-o respecti, dar nu poti s-o suporti mai mult de cateva ore.

Oare de ce povestile inchipuite din adolescenta incep sa puta insuportabil la maturitate? Ne iau prin surprindere si nu ne lasa sa inchidem un ochi in noptile lungi de iarna. Ca acum.

Vor fi si poze. De cum ajung acasa.

O! Home. Sweet home.

L.b.C (la botul calului) Cat stateam seara asta si digeram alcoolul la flacara caminului, mi-au trecut prin minte niste idei. Mi-am zis sa le scriu repejor sa nu le uit. Nu pretind deloc c-ar fi geniale, dar poate ca ma vor inspira sa scriu (la cap treaz) niste postari nou-noute.

1. Dragostea e o forma de manipulare. Cea mai periculoasa care exista pe lume. Si nu m-ar deranja atat daca n-as sti ca e disponibila si pentru cretini.

2. Nu fiecare are nevoie de o dragoste care arde zi si noapte la foc mare. Multi prefera una care mocneste. Doar singurul gand ca ea exista, le da puterea sa traiasca mai departe.

3. Cuvantul “dragoste” mi se pare mult mai superficial decat cuvintul “iubire”. Voua nu?