Aseara, dupa ce imi luasem doza de “Neveste disperate”  (ritualul meu de duminica), mi-am ridicat fundul de pe covor ca sa ma car la culcare. Dar m-a oprit o voce de pe ecran. Una domoala, calda, care ti se lipeste de inima: “Nu-mi vine sa cred ca e aceeasi odaie. Pe timpurile mele arata oribil” a spus proprietara vocii, o blonda de vreo 40 ani, vadit emotionata si un pic jenata. “Aici am scris primul meu volum. Nu m-am gandit vreodata ca voi reveni peste un deceniu cu o echipa de filmare in spate”. Era o secventa din emisiunea care urma sa fie difuzata dupa publicitate.

“Ian-te mai!” m-am oprit eu pe-o clipa cu telecomanda in mana, se pare ca blonda a scris o carte.   

Acum, atentie, va rog sa nu aruncati cu prespapier-uri in mine, recunosc public si cu rusine in obraji: nici prin cap nu mi-a trecut ca blonda era J.K. Rowlings, autoarea lui Harry Potter.

M-a vrajit prin tonalitatea vocii, astfel incat am hotarat sa mai zabovesc in fata teveului. Ceea ce va pot spune acum e ca timp de o ora, nu m-am clintit din loc. Asa cum nu te clintesti cand ti-i frica ca sa nu dispara magia din fata ta. Absorbeam fiecare cuvint, gest, culoare, imagine. Demult n-am avut ocazia sa urmaresc un documentar care sa-mi aduca atata satisfactie si sa lase in urma atatea emotii.

Nu am citit nici o carte din seria Harry Potter (nu dati tare in mine, bun?), pana ieri nici macar nu cunosteam initialele autoarei (da stiu, ma pricep sa dezamagesc lumea), am privit ocazional o secventa din film. Si atit. Stiam ca Harry Potter e un fenomen global, dar pana ieri nu banuiam dimensiunile ei gigantice (7.000 exemplare vandute pe minut). Si ca sa va spun drept, nu fenomenul comercial al cartii m-a impresionat. Nicidecum. M-a sedus ireversibil autoarea cartii. Prin dimensiunea si calitatea ei umana. Discretia si fragilitatea ei m-a naucit. Nu e nici pe departe genul de celebritate agasanta. E o celebritate care te incurajeaza, iti da gust de viata si nicidecum de bani, succes, popularitate. Cel putin eu am receptionat in halul asta (pervers) mesajul.

Femeia asta a atins cele mai neplacute aspecte ale parcursului sau existential, cu o delicatete si o tristete tulburatoare (uneori aveam impresia ca urmaresc secvente din interviurile cu Diana Spencer): copilarie complicata, moartea prematura a mamei sale, divort, depresiune, saracie, terapia prin scris…  Acestea au fost ingredientele de baza a succesului sau. Refugiul in scriere.

M-a sedus comportamentul ei firesc, domol, anti-glamour, perfect natural si curgator ca o apa lina de izvor.

Cand jurnalistul l-a intrebat pe sotul ei (actual) daca nu e prea complicat sa-si imparta viata cu o celebritate de calibru mondial. Acesta doar a zambit. M-a surprins indemnul delicat al autoarei: “Spune adevarul, nu ezita!”

Adevarul era cam asta: J.K. Rowlings nu are incredere in nimeni in afara de sine. Cand trece printr-o incercare emotionala, prefera sa-si inchida sufletul pe toti nasturii. Nici macar sotul nu mai are acces la ea in clipele celea. Asta il deranjeaza cel mai mult.  

Cand vedeam volumele celea groase de Harry Potter, chiar ma intrebam de unde naiba atata imaginatie ca sa umpli atatea mii de pagini? Cred ca am gasit o parte din raspuns in film, o intrebare pe care mi-o puneam citind-o si pe A.Christie. Ambele au avut parte in copilarie de un mediu comun de formare a personalitatii: un soi de libertate in sanul naturii, un refugiu natural: padure si …cimitir. Surse nelimitate de inspiratie pentru operele lor de succes. Interesant detaliu.

“Imi doream mult sa devin scriitoare, dar nu m-am gandit niciodata ca voi fi atat de celebra incat gunoistea din fata casei sa-mi fie cotrobaita zilnic, iar vechile mele prietene sa fie cautate ca sa povesteasca lucruri despre mine”

Fragmente din blitz-interviu:

Ca apreciati la un barbat?

Simtul moral.

Ce apreciati la o femeie?

Generozitatea.

Punctul vostru forte?

Curajul.

Ce va ajuta sa avansati?

Nu ma las niciodata descurajata.