Am inteles mult prea tarziu ca majoritatea amintirilor legate de procesul complicat al nasterii sunt niste povesti, scrise cu cerneala hormonala pe panza magica a amintirilor. Probabil, ca sa produca efect si admiratie. Scopul? Logica mea (scapata la liman din zbuciumul hormonal) refuza sa-l inteleaga. Detest copios femeile care isi incep naratia cu un of extaziat, dand expresiv ochii peste cap: “Ah, a fost cea mai minunata zi din viata mea!”

Nu, n-am de gand sa spun ca a fost cea mai oribila zi din viata mea. Simt doar de fiecare data (cand vine vorba) cum  sufletul meu, legat de mate, mai incearca inca spasme de durere. Banuiesc ca va adopta acest regim pana la adinci si fericit de profunde batraneti.

Stiam inca din copilarie ca daca exista vreo sansa ca sa ajunga bagheta magica la mine in timpul nasterii, apoi precis ca avea sa i se termine bateriile exact in clipa in care ar urma s-o ating, astfel incat tot o sa fiu nevoita sa indur calvarul programat de destinul meu de femeie.

Asa si a fost. Eu am fost cea care a zbierat cel mai tare pe coridor, si care a injurat cel mai expresiv si convingator, incat in ziua cand am parasit maternitatea, am lasat in urma mea citeva perechi de ochii mari si rotunzi ca cepele, conturati de raspunsul meu chitcait si obosit: “Nu, nu sunt italianca!”

Nu asteptam sa mi se puna pe piept un copil rupt din soare, dar ceea ce au vazut ochii mei sangerii de oboseala a rupt pe loc firul (si asa subtire) de magie a ritualului. M-am vazut in brate cu un bot cald, negricios cu pete albe, paros, aburind a curechi murat scos proaspat din barel.

-A-a-a-a, m-am uitat primprejur si am chitcait de uimire, asta-i al nostru?

-Aha, a raspuns cu mandrie tac-su. Ce melodios scartie fata noastra!

M-am uitat la ea sa vad daca are ceva de la noi. “Ah, nimic”, am oftat resemnata, “se pare ca inca e prea devreme”. Am gadilit-o usor pe frunte si m-am pornit spre urechiuse, ca apoi sa tresar ca arsa.

-Asta ce-i?!!!!!!

Socrul mic si-a intins gatul sa vada ce-i acolo si l-a retractat repejor cand a zarit urechile paroase ale copilului. Apoi s-a asezat in fotoliul alaturat si a mutit (asa cum face el cand simte ca pute a sfecla fiarta), stiind foarte bine ca n-ar trebui sa-si puna mintea cu o lehuza. L-am inhatat de-o ureche, am examinat-o pret de doua clipe si am tras un oftat adanc. Atunci socrul mic a spus cu glas stins:

-Pai… n-ai vazut cat de paros sunt cand te culcai cu mine? Asa sunt eu. Inca de prin clasa a sasea.

“Doamneee, unde mi-au fost ochii?! O trebuit sa ma marit si sa nasc ca sa vad ca barbatu meu are par pe urechi!”

-Si cum sa maritam fata? m-am rastit aspru la el ca o soacra.

-O s-o epilam cu ceara?! a venit cu o propunere instanta socrul mic.

-Pe urechi?!!! Pe semne ca asa faceai tu cand veneai la mine la intilnire? Ca altfel nu pot sa-mi explic, cum naiba, n-am zarit firele de par pe captoarele tale.

Peste o saptamina, apare socrul mic in prag cu o veste intre dintii.

-A-a-a-a, hmmmm, ma auzi? Am deschis azi un cont la banca pe numele fetei si am sa depun bani in fiecare luna. Cand a ajunge fata mare o sa aiba la indemina o suma frumusica. Va putea sa se epileze sanatoasa din cap pana-n picoare. Si daca mai apare vreun defect inestetic pe parcurs, sa mearga voioasa prin viata inainte cu deviza: Ce-a gresit biologia, corecteaza chirurgia (pe banii lui tata, of course)!

Peste trei luni, stand cu copilul la piept si suflindu-i dupa urechi, asa cum l-am obisnui ca sa adoarma mai cu sat, se aprinde subit beculetul intern de pe al saptelea felinar al simtului meu matern. Ceva lipsea din peisaj! Ce naiba? Parul! Las grabita copilul in patut si il sun inebunita de fericire pe tac-su:

-O cazut! In sfirsit! Cu totul! Gata! Nu mai este! Am scapat de-o grija! Uuuf!

-Cine? a tremurat vocea socrului mic.

-Parul de pe urechile tale clonate!

-Vin intr-o ora, indata dupa sedinta!

Seara am petrecut-o intre lumanari, sampanie si o tigaie de cartofi prajiti. Cand a ajuns socrul mic sa inalte un toast, fata s-a rupt de la san, intelegand ca tac-su are ceva important de spus, s-a uitat la el atent vreo doua clipe, l-a ascultat (sensibila la vocea lui inca din perioada de dupa buricul ma-sii) apoi s-a intors vajnica la treaba ei.

-Sa fii sanatoasa, frumoasa tatei! Fara par pe urechi!

Inca o luna mai tirziu, socrul mic a adus acasa un aparat de fotografiat cu zoom-uri optice.  Cred ca n-o sa va mirati tare daca am sa va spun ca urechile fetei erau priveligiate in acea perioada (de aur). Astfel incat neamurile ne mai intreaba uneori si azi: “Ce, mai, cu urechile astea peste tot: din fata, din profil, de sus, de jos, din fata si din spate?

-Pai rasareau si ele din senin de fiecare data, ca abia ne invatam a fotografia pe-atunci.

Parca ar putea fi alt raspuns?