Ca orice copil nazbatios care se respecta, am intrat in viata de adult cu un set de “semne” de purtare exemplar de huliganica: fruntea sparta la stanga, barba cusuta in forma de cruce olandeza, o taietura pe soldul drept, cicatrice pe degetul mare de la falanga stanga si inca multe alte urme sub forma de amintiri. Invizibil de adinci. Luand in consderatie statutul meu de rebela, Cenusareasa din mine oricum n-avea sa iasa asa ca la capitolul “curatenie generala si alesul fasolelor de linte” nu stau bine nici in ziua de azi. In schimb, capul meu salbatic si ciufulit (cateodata plin de paduchi, depinde de trimestru si coechipierii de pozne), croseta de dimineata pana seara strategii globale de schimbare a lumii care mi se parea nepermis de plicticoasa. La varsta pre-scolara ma jucam mai mult cu baietii.
La scoala insa, comunicarea cu baietii s-a cam redus. La lectiile de educatia fizica am inceput sa ne privim un pic mai altfel, mai cu interes si mai cu frica. Frica ca nu cumva ceilalti sa observe ca ti-ar placea Costica cum sare capra sau Tudorita cum incolaceste picioarele pe canat. Hm, daca stau si ma gandesc, lectiile de educatie fizica aduceau mult a serate dansante, in care aveai ocazia sa privesti pe furis si cu nesat cum se misca organismul persoanei care iti era drag hat din clasa unu.
Catararea pe canat era o ”proba” pe cat de sexoasa (in cadrul ambiantei sovietice, evident), pe atat de anevoioasa. Ma scremeam frumos si elegant sub ochii colegilor (inclusiv cub ochii cui trebuie) pana ma vedeam la jumatate. Doar o singura data am reusit sa ajung la carligul de sus si data ceea am s-o tin minte pentru toata viata. Ajunsa cu chiu si hop sub podul varuit, succesul m-a palit la cap literalmente, mi-am inchipui pe loc ca-s un fel de pirata curajoasa, ajunsa la bordul unei corabii si ca se astepta de la mine un gest de apogeu ca sa declansez ovatii de jos.
Am facut-o. Si inca cum! Am desfacut lateral picioarele ca pentru un spagat improvizat si… ta-na-na-na ! am alunecat in jos. Am simtit doar o incalzire brusca intre falange, iar la aterizate iesea deja fum din palmele mele. Dupa ce acesta s-a spulberat, deopotriva cu ameteala succesului, mi-am vazut buricele degetelor fara piele, in muschi, iar apoi in sange. Doamne, ce taraboi am starnit in jurul meu!
Ovatiile le-am avut, dar cu ce prêt si mai ales cu ce privire descalificatoare din partea profului. Colegii ma priveau cu admiratie, pentru ca intelegeau si ei ca nu fiecare e nascut pentru asa riscuri nebunii. Curajul nebunia se respecta. Mai ales ca eu nici n-am plins, nici n-am urlat de durere, m-am tinut tare in ochii tuturor (si mai ales in ochii cui trebuie). Am umblat apoi o saptamina cu hansaplast alb la fiecare deget (zece in total), secventa asta am vazut-o mai tarziu intr-un episod cu Tom si Jerry. Dar nu-mi mai era a rade.
Nota: Ideea postarii am furat-o nerusinos din dicutiile de pe blogul Enei 