Acum cateva decenii eram foarte populara. Atat de populara incat multi isi doreau sa ma atinga macar. Asta era destinul meu: remarcabila, interesanta si foarte cautata. Cei in varsta ma cautau mai mult. La vederea mea incepeau sa le tremure mainile de excitare launtrica. Nu aveam de ales, ma lasam mangaiata de palmele lor pofticioase. Uneori nu ratau sa ma exploreze cu un deget muiat in saliva lor puturosa, alteori lasau pete de bale peste mine, adormind cu mine in brate.
Atunci ma rugam sa ma ia unul mai tanar si sa ma poarte cu el pretutindeni.
Orice clipa libera sa mi-o acorde mie, sa ma stranga cu caldura la piept, sa ma priveasca cu duiosie, alteori cu pasiune si dorinta de a ma studia de la prima la ultima atingere. Imi placea atunci sa-i urmaresc respiratia proaspata, usor parfumata si ochii atenti ce-mi citeau gandurile. Sa-i simt ritmul accelerindu-se in degete atunci cand descoperea cat de intriganta pot fi. Sa ne lasam ambii muiati intr-o senzualitate infinit de dulce, creatoare de complicitate.
Erau si de cei care isi bagau…pixul in mine. Dupa care ma uitau pentru cateva saptamini. Sau chiar luni. Stateam ascunsa si trista in acest rastimp, cand altii ma cautau cu disperare si isi faceau griji pentru mine…
Azi, nu ma mai cauta nimeni. Sunt palida si terfelita de zeci de maini si de timp. Altele, mai vii, mai noi, cu tenul proaspat si colorat ma inlocuiesc pe piata. Cu succes, se pare.
Azi, stau sprijinita de semineu, obosita, ingandurata, ticsita de parfumurile absorbite din fiecare respiratie aplecata spre mine si de amprente crase, lasate pe paginile sufletului meu.
Nota: cred ca v-ati priceput ca e vorba de monologul unei carti din biblioteca mea. In timp ce scuturam azi dimineata praful de pe unele, mi-a rasarit in cap ideea despre tinereatea unora din ele, despre care nu prea stiu multe. Ramine doar sa mi-o imaginez.