Pentru Tatiana, Dindina si ceilalti interesati de Dragostea de calugarita

Dupa cum marturiseste si singura, era o fata plina de viata inca din copilarie. Madeleine Cinquin s-a nascut intr-o famile burgheza din Bruxelles. Era o domnisoara cocheta, careia ii placea sa mearga la teatru, sa rada si sa danseze, “mai ales cu baieti frumosi!”. Dar “gustul de absolut” s-a dovedit a fi mult mai puternic decat “setea de placere”. Cea care l-a vazut pe taica-sau inecandu-se in Marea de Nord, la varsta de 6 ani, nu mai doreste sa se satisfaca cu “placerile efemere”. Spre surpriza tuturor, Madeleine intra in congregatia Notre-Dame de Sion si devine Sora Emanuela. Visul ei era sa-i ajute pe cei saraci.

La 85 de ani, in 1993, este chemata de congregatie sa revina in tara. Se instaleaza intr-o casa de batrani de la Var si se ocupa de treburile asociatiei de caritate Asmae. Tot acolo incepe sa scrie carti imprimate de optimism si libertate interioara, care se vand in mii de exemplare.

 

Ultimul interviu pentru Paris Match

Reporterul nostru a vizitat-o pe Sora Emanuela, acum doua luni, la o casa de batrani. Isi pastrase inca umorul intact.

Interviu de Caroline PIGOZZI

Sora Emanuela reprezinta mai intai o voce calda, ascutita si ferma, vorbind o franceza foarte frumoasa. Se pare ca a adus din Egiptul ei drag veselia si trecerea directa la per tu. In araba, explica ea, nu exsita Dumneavoastra, deci, am hotarit odata si pentru totdeauna sa trec la per tu cu oricine. Aceasta cochetarie a limbajului, pe care o folosea cu Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy sau Patrick Poivre d’Arvor, crea imediat un soi de complicitate cu interlocutorii sai.

A pastrat din educatia sa burgheza manierele elegante si alese. Iar inteligenta inimii s-a ocupat de restul. Mica si induiosatoarea Sora Emanuela care nu avea nimic comun cu o maicuta pioasa si autoritara stia sa trezeasca spiritul si generozitatea in oameni. Nu era in natura ei sa practice prozelitismul. Astfel, cand m-am dus s-o vizitez cu fiica mea, Marina, de 18 ani, fara a aduce vorba de religie, ea i-a spus, mai intai, daca are un iubit, sa se ocupe bine de el. Iar cand am intrebat-o ce mai face amicul sau, parintele Bouhla, alaturi de care a lucrat o buna parte a vietii in Caire, ea mi-a spus razand ca, ajuns la pensionare, acesta a hotarat sa se insoare. “E mai bine asa, zice ea. El care s-a sacrificat toata viata pentru binele altora a intalnit in fine pe cineva care sa se ocupe de dansul la batranete”, a adaugat ea fara urma de repros. Poate ca farmecul si forta ei consta anume in refuzul de a judeca oamenii.

PM: Sora Emanuela, veti implini curand 100 de ani.

SE: Aceasta ma uimeste un pic! Nu ma asteptam… E lung.. un secol. Cum am facut eu sa port atatea ani pe umeri fara sa simt ca imbatranesc. In mintea mea am uneori 25 ani, dorinta de a striga, de a canta, de a dansa, de a rade… Eu mai sunt inca tanara la caracter, chiar daca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca devin o centenara.

PM: Aveti regrete?   

SE: Nu, pentru ca am dus o existenta pasionata, mai ales la Caire. As alerga si acum daca as putea merge. Am noroc de un temperament care ma face sa nu depind de lucruri. Iau viata asa cum vine. Pentru ceea ce am sau nu, ii multumesc Domnului.

PM: Cui ati dus dorul in aceasta suta de ani?

SE: Unei frantizoaice, care se numea maica Elvira, prima mea superioara la Istambul. M-a iubit mult, m-a suportat, chiar daca nu aveam un caracter usor! Ea m-a invatat sa-l iubesc pe Dumnezeu si pe altii. Eram atit de tanara si nebunatica pe-atunci. Mi-a transmis atata dragoste femeia ceea.

PM: Cum ati devenit una dintre cele mai populare persoane in Franta?

SE: Nu pot sa mi-o explic. Eu cred doar ca atunci cand avem nevoie de niste modele, le cream. Poate ca francezii iubesc personaje simple, pe care nu le iau in serios. Eu sunt ceea ce sunt. Criticata sau onorata, pentru mine…e acelasi lucru. Multumesc celor care ma iubesc si celorlalti. De ce francezii s-ar interesa de o femeie de o suta de ani? Poate pentru spontaneitatea si naturaletea sa. Am vrut sa fac din viata mea o donatie de dragoste si de bucurie, pentru ca privesc viata din partea ei buna. Unii pretind ca sunt cabotina, posibil! Eu nu stiu nimic despre mine. Altii ma judeca in felul acesta. Poate ca asa si este, dar nu cred ca e vorba de rautate din partea lor.

PM: La ce va ganditi cand va treziti dimineata?

SE: La ziua plina de dragostea pe care am s-o traiesc cu Domnul si cu ceilalti. Am o viata implinita, fara mari probleme: eu respir dragostea, o inspir si o expir…

PM: Urmariti actualitatea?

SE: Citesc in fiecare zi “La Croix”, dar nu privesc televizorul decat cu rare exceptii, cateodata pentru a urmari meciurile de fotbal. Cand Franta castiga, stau lipita cu privirea la ecran. Citesc carti religioase si savurez Evanghelia. Asta imi ajunge. Candva o citeam pe Agatha Christie in engleza, ca sa adorm seara, asa cum lumea numara oitele in gand. Tot ce am invatat in engleza e datorita cartilor sale. Acum beau doar infuzie belgiana ca sa adorm mai repede, prin urmare, nu mai am nevoie de Agatha Christie.

PM: Va temeti de moarte?

SE: De moarte ca atare nu-mi este frica. Mi-e frica de agonie. Moarte e doar un pasaj.  Asa cum spunea parintele Théodore Ratisbonne, un evreu convertit: “Moartea, dragele mele surori, e cea mai frumoasa zi a vietii, pentru ca, in sfarsit, il vom vedea pe cel, pe care l-am iubit atat de mult. Il vom privi drept in fata…” E fermecator lucrul acesta! E o poarta care se deschide dintr-o data in fata ta, doar ca…exista aceasta teribila agonie care imi da fiori. Cu ajutorul Sfintei Fecioare sper s-o accept mai usor.

PM: Cat de obligatorie e portul hainei de credincioasa?

SE: Eu o port pe a mea. Prefer sa se stie ca sunt o credincioasa. Insa multe surori trec la vestimentatie laica. Intr-un fel, imbracamintea plaseasa lumea la acelasi nivel, ceea este foarte bine.

PM: Dumnezeu v-a dat o sanatate buna.

SE: Port totusi un aparat acustic si nu prea am pofta de mancare. Ma impun ca sa mananc. Imi place mierea si ciocolata neagra, care imi dau forte. Cat priveste zestrea mea genetica, parintii mi-au transmis o sanatate robusta. Sora mea Marie-Louise, care a avut cinci copii, a decedat la Bruxelles la ai sai 101 ani si fratele meu la 80 de ani…

PM: Aveti un mesaj de speranta?

SE: Evident. Incercati mai intai sa vedeti partea buna a lucrurilor, nu dramatizati in avans ceea ce pare complet negativ. Nu treceti cu privirea lucrurile bune, evidentiati-le si traiti-le din plin. Viata devine pasionanta doar atunci cand trebuie sa luptati pentru unele lucruri din existenta voastra. Tuturor prietenilor mei le spun: “Luptati pana la urma! Yalla!  Si veti depasi toate obstacolele datorita fortei voastre interioare. Faceti totul ce este in puterea voastra… Nu renuntati, mergeti inainte si veti reusi!”.

PM: Veti avea parte de funeralii demne de o vedeta.

SE: Oh, de asta chiar nu-mi pasa! Vor face ce vor dori din corpul meu neinsufletit. Eu vreau doar sa fiu ingropata modest alaturi de surorile mele, de care m-am apropiat spiritual.

PM: Ce va intristeaza azi?

SE: Nu ma socheaza sau revolta faptul ca exista oameni cu averi spectaculoase. E insuportabil insa faptul ca acestia nu se impart cu ea. Intr-o zi, un donator generos m-a invitat la cina si a semnat public un cec de 50 000 euro laudandu-se cu averea intr-atat de fabuloasa ca banaritul din cecul proaspat semnat nu facea nici o diferenta in cont. Eram minioasa din cauza discursului sau.

PM: La 16 noiembrie, cand veti auzi “La multi ani, Sora Emanuela!”

SE: Eu am sa raspund: “Multumesc, Doamne, pentru un veac de viata extraordinara!”, iar in sinea mea voi recunoaste ca am fost o norocoasa.

Nota: din pacate acesta traducere reprezinta doar trei sferturi din intregul interviu publicat in Paris Match. Am selectat ceea ce mi se parea mai interesant. Sper totusi sa va placa.