Eu consider asa: daca o femeie n-a plans niciodata in timpul unei iubiri; dar frumos, expresiv, cu sirlaie negre de rimel pe obraji si cu mucii suflati intr-o basmaluta parfumata, in tren, maxitaxi, metro sau caruta, apoi… nici n-o mai fost iubirea ceea una adevarata.
La drept vorbind, nu prea am umblat cu bocitul dupa flacai, dar… s-a intamplat si in viata mea asa ceva. O singura data. Aproape ca in filme. Intr-o capitala europeana, in toiul noptii, sub felinare, cu lacrimi fierbinti ce-mi frigeau obrajii inghetati de-a binelea…
Asa ceva nu se uita. Si nu prea se discuta.
Azi dimineata mi s-a oprit privirea asupra lui Duffy, la cantecul Warwick Avenue. M-am asezat pe canapea si am stat neclintita de la prima pana la ultima ei lacrima din videoclip. Iar de la a doua minuta am exclamat impresionata : “Ian-te, maaaai, d’apoi si eu asa am bocit. Iaca fix asa! Exact in aceleasi gesturi, Doamne! Desi nu-s englezoaica si nu vorbesc cu limba prinsa intre dintii din fata”.
Si, Liduta, vecina mea, plange la fel. Si, Anisoara, colega mea, plange la fel. Si…