File de Jurnal / 14.VI.2016

Din amintirile lui Ion Caramitru (Carametru antic, precum i-am zis eu). Cică, odată, în tinerețe firește, Caramitru vine la Nichita, iar acesta e aiurit nu alta. Motivul? Se îndrăgostise peste poate de o oarecare Maria din Balta Albă, unde îl și roagă pe Caramitru să meargă împreună, să-l ducă cu mașina, să-l ajute, să-l susțină, pentru că el, poetul, nicicând altă dată nu a cunoscut o pasiune mai înflăcărată etc. În fine, prietenul Caramitru urcă la volan, aiurit de îndrăgostitul Nichita alături, merg în Bala Albă, s-o caute pe Maria, însă se dovedește că amorezatul nostru nu cunoaște adresa. Nici măcar cea de bloc, nu că apartamentul! Ce să facă? Caramitru : „Erau acolo, în Balata Albă, vreo trei blocuri de locuit și Nichita prinde a umbla pe lângă ele și a urla «Maria, Maria!», încât, de la un moment încolo, deranjați de suferința zgomotoasă a bardului nostru, unii locatari ies la balcon, înjură, somează îndrăgostitul, alții aruncă cu apă peste el, poate își revine, însă Nichita, ca în uitare, își continuă periplul vociferant”.

În fine, la un moment dat, Caramitru încearcă să-l recupereze pe Stănescu, urcă în mașină, părăsind Balta Albă care, pentru îndrăgostitul nostru, fusese o blestemată Baltă Neagră. Tac ambii mai multă vreme. Aducându-l acasă, la despărțire, în fine Caramitru zice : „Acum, Nichita, în sfârșit am înțeles perfect poemul «Pe lângă plopii fără soț»”.