MARI SAVANȚI „ÎNSTRĂINAȚI” APĂRÂND LIMBA ROMÂNĂ LA... MOSCOVA / Jurnal, 7.I.2014

Puțini dintre români au auzit, probabil, de laureatul\nPremiului Nobel (1978), cosângenaul nostru, fizicianul sovietic Piotr Căpiță, fiul generalului de\norigine basarabeană Leonid Petrovici Căpiță, inginerul și constructorul\nfortificațiilor de la Kronstadt.

Piotr Căpiță s-a născut la 9 iulie 1894, în orașul\nKronstadt, iar în 1905 a\nînceput gimnaziul, unde, deși cunoștea foarte bine limba română, a întâmpinat\ngreutăți la învățarea limbii latine și a ales să se retragă pentru a studia la\nliceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la\nFacultatea de fizică și matematică a Universității din Petrograd nu îi acceptau\npe absolvenții liceului real și, de aceea, Căpiță a intrat la facultatea de\nelectromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele\nore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care\ni-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

Fiul lui Piotr Căpiță este academicianul rus Serghei\nCăpiță, vorbitor și acesta al limbii române. S-a născut la 14 februarie 1928,\nla Cambridge, Marea Britanie și a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 împreună\ncu părinții. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului\nfizico-tehnic din Moscova. A fost vice-președinte al Academiei Științelor\nNaturale a Federației Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului\nde Stat din URSS și al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a\nștiinței. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiță, este savant-geograf, profesor\nla Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova.

Serghei Căpiță despre tatăl\nsău și moștenirea limbii române (Sursă: Magazin Bibliologic, Chișinău):

„Reporter:\n(…) Și a două surpriză este că vorbiți\natât de bine limba noastră...

Serghei Căpiță: Iată că și dvs., când vă referiți\nla această limbă, recurgeți la exprimarea eufemistică. Academicianul\nPiotrovski, un mare românist și un foarte bun prieten al familiei noastre, a\ntot vorbit despre situația lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera\nmultor intelectuali, iscată din rațiuni de circumspecție politică, desigur, de\na ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română și n-ai ce-i face.\nBovarismul politicienilor de la Chișinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult\nmai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreținut, ba nu\n– generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră\nde ignoranță agresivă. Eu nu cred că, în condițiile creșterii nivelului de\ninstruire și ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări șovine nu\nva fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei\nlimbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună\nadevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică,\natunci țineți-vă de ceea ce se numește demnitate intelectuală. Eu, fiind\ndeparte de locurile de baștină ale străbunicilor mei, Țin la această limbă\ntocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual și\ndatoria de a cunoaște și de a vorbi limba mamei care i-a dat viața și l-a\ncrescut.

\n\n\n\n\n\n\n\n\n\n\n\n

Dacă bunicul și bunica erau basarabeni vorbitori de\nlimba română, dacă tatăl meu și mama mea au fost la fel, chiar dacă, în\nvirtutea situației lor, nu au prea avut condiții să se și afirme în această\nlimbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deși m-am născut și am\ncrescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei și mi-am luat și eu o\nsoție basarabeancă, de prin părțile Sorocii, așa încât, atunci când ne retragem\nîn căminul nostru familial, mai vorbim și românește. Am și mers împreună, de\ncâteva ori, când eram mai tineri, în ospeție la părinții și la rudele soției\nmele…”