A doua creştinare a Bienne-ului

Le-am văzut de la distanţă ecusoanele din piept. I-aş fi recunoscut şi fără ele: blonzi, înalţi, purtând aceleaşi cămăşi, aceleaşi cravate şi aceiaşi pantofi negri, comozi. Întotdeauna m-am întrebat dacă primesc hainele astea ca uniforme sau şi le cumpără ei singuri, străbătând mall-urile din butic în butic doar pentru a constata, când se întâlnesc, că şi-au ales aceleaşi modele, culori şi materiale. Păreau pierduţi, departe de centru şi mergând în direcţia opusă, fiecare ţinând, cu ambele mâini, câte o carte neagră. Mi-am ferit privirea când s-au apropiat de mine, ca şi când brusc ceva neobişnuit se întâmpla pe trotuarul opus, dar probabil că erau obişnuiţi cu asta. Unul din ei m-a salutat, un “Bonjour” cu accent american care-a primit în schimb un “Bonjour” cu accent românesc şi zîmbetul meu standard de “not the right time, mate”, care până acum s-a dovedit destul de eficient, clar mai eficient decât celălalt zâmbet standard, cel pentru cerşetori, ţigănci cu trandafiri sau adicţi care vor (măcar) o ţigare. N-au insistat, probabil recunosc uşor un suflet fără de speranţă.