Simțea fiecare picătură de ploaie care îi atingea corpul ca și cum ar fi fost lacrimi ale Domnului. Îi era dor. Din nou. O lacrimă se prelinse pe obrazul ei și se abținu s-o șteargă. Unele lacrimi erau destinate să cadă, trebuiau să cadă, ca să spele amintiri, regrete, dor. A înțeles asta abia peste ani, după ce a tot împiedicat râuri de lacrimi să curgă.
L-a așteptat întotdeauna pe El. În adâncul ei, în locul rezervat iubirii păstrase o singură lumânare aprinsă, destinată întoarcerii lui. L-a iubit, uitând că dragostea apare în milioane de forme și culori. Unele sunt atât de clare, încât aproape că vezi prin ele; altele sunt negre precum cărbunele. S-a mințit pe sine însăși că o iubește și el. Abia mai târziu a înțeles că este puternică și poate înfrunta adevărul. Singura rană care se infectase fusese minciuna. Minciuna că într-o zi se va întoarce.
Cândva și-a adunat în pumn tot curajul și l-a întrebat dacă o iubește. A simțit cum distanța se așeza între întrebarea ei și răspunsul lui. Știa, așa cum știa mereu cu exactitate de fiecare dată, că de acum îi va simți lipsa mereu. Că nimic, nici măcar lumânarea aprinsă nu va umple golul din interiorul ei.