Licurici de suflet

Doamne, am pierdut adresa Ta, de când nu Ți-am mai bătut la ușă, s-a depus praful pe toate rugăciunile pe care le știam odată. Nu Ți-am mai mulțumit de atâta timp pentru toate binecuvântările cu care mă copleșești zi de zi, încât mi-e frică, că dacă aș începe acum, îngerii mi-ar spulbera cu furie șoaptele și le-ar împărți în cele 4 zări, le-ar strangula ca să nu mai ajungă până la tine. Nici măcar această scrisoare nu știu dacă va ajunge, sau cine știe, poate nici nu vei dori s-o deschizi, odată primită, și cine ar putea să te învinuiască? Bine, oamenii te învinuiesc pentru toate nenorocirile de care au parte, în schimb, ori de câte ori îi ajuți să depășească momentele dificile ale vieții, ei spun că a fost un noroc, miracol, mâna sorții, dar nicidecum nu se gândesc că Tu, în mărinimia și dragostea Ta față de noi, de muritori, ne porți de grijă, ne ridici de jos când suntem obosiți, ne insufli curaj când ne este frică, ne mângâi când suntem triști și ne trimiți îngeri păzitori sub chipul părinților, prietenilor, partenerilor de viață.Doamne, nu fi mânios pe noi că Te uităm în momentele de bucurie și Te blamăm în cele de suferință, știi de câte ori rătăcim prin timp fără scop și destinație căutându-ne (Te) și regăsindu-ne (Te)! Ai îngăduință, așa cum are un părinte cu odrasla sa și iartă-ne, Doamne, că uităm să mai batem din când în când la ușa Ta!

Îmi place că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri. Da, am destule de făcut, dar le fac în tihnă, ușor. Ador mementul când deschid geamurile și las aerul zilei și cântul păsărilor să pătrundă în casă. Ador gândurile somnoroase care prind contur în mintea mea. O melodie, o cafea, un vis. Uneori este un gând împletit cu o emoție, că viața e frumoasă și merită trăită. Așa. Simplu. Cu sens. Motive? Găsești zeci, dacă vrei. Poți să faci din viața ta o bucurie, poți să pui culoare și emoție în fiecare zi pe care o trăiești, poți să fii centrul universului tău. Uneori asta e tot ce ai. Pe tine. Și cât contează să fii! Să-ți fii. Fidelă. Prietenă. Să te vindeci, îndrăgești, aduni. Bucată cu bucată. Alteori vei fi centrul universului altui om. Vei fi motiv de fericire și de „noi”. Felie de pâine împărțită la doi. Cină în miez de noapte.Râs și amintiri.Câte gânduri!Duminicile sunt minuni.Iar oamenii frumoșicând trimit către cer rugăciuni.

Ultima perioadă a fost stresantă. Curând, împlinesc un an de când am plecat de acasă (din nou!). Am plecat într-o țară a cărei limbă nu o știam deloc. Absolut. Nimic. Zero. Un loc de muncă nou / necunoscut ca activitate, colegi noi, emoții, nesiguranță. Ușor ușor m-am adaptat cu munca. Și colegii. Se vorbește mult limba română, spre bucuria mea inițială, fiindcă era simplu să înțeleg intrucțiunile, și spre dezamăgirea mea, mai târziu, pentru că auzind și vorbind mai mereu română, nu prea am unde să învăț limba de stat (bine, am învățat cum să mă salut, să spun „mulțumesc!” și „vă rog!”

Programul zilnic de 10 ore, 6 zile din 7, și-a spus cuvântul. Deseori irascibilă, obosită, stresată, mâncatul compulsiv, kilogramele în plus, nemulțumită de toți și toate, inclusiv de mine, nu am mai simțit bucurie deplină. Știți momentul acela în care îți simți interiorul fremătând de mulțumire? Am simțit asta azi. Cum duminică aici au sărbătorit Paștele catolic, am avut liber 2 zile la rând, duminică și luni. Ei bine, nu spun că doar am dormit și m-am odihnit zilele astea, nu. Am mai gătit, am dat cu aspiratorul, am mai ieșit un pic pe afară. Și la un moment dat, spre seară, după un somn care a durat cam o oră, m-am trezit, am căutat pe Netflix un film și am început să-l privesc, savurând înghețata la cutie pe care mi-am pus-o alături. Ei, exact în acel moment, fără să aibă vreo legătură cu subiectul filmului, am simțit cum mi se umple sufletul de bucurie și am gândit: „mulțumesc pentru fericire, Doamne!” Da, atunci când mâncam înghețată și priveam un film. Atunci m-am simțit fericită și recunoscătoare pentru acest simplu moment de relaxare. Unii se simt fericiți când câștigă la loto, când își cumpără mașină, haine de firmă, bijuterii scumpe. Eu mi-am găsit fericirea într-un moment de relaxare. Mi se întâmplă rareori, probabil fiindcă mă iau cu viața, mă gândesc mai mereu că am ceva de făcut, rezolvat, sunt agitată, uit să-mi rezerv niște momente de liniște. Simt recunoștință pentru fiecare zi trăită, pentru sănătate, familia mea și toți cei dragi. Dar rareori simt bucurie, și mă întreb dacă nu cumva eu mă privez de ea (bine, știu deja răspunsul)

Știu, bucuria nu poate fi planificată, dar poate fi găsită chiar sub nasul nostru. Uneori înseamnă o cafea savurată în liniște, alteori poate însemna o carte tulburătoare, uneori poate fi sub forma unui mesaj de la un prieten, alteori o melodie care îți face sufletul să vibreze de emoție. Orice. Și se știe, că micile bucurii sunt, practic, fericirea.

Într-o zi ne vom întâlni,din nou.Îți voi povestide câte orimi-am dorit ca plecarea tasă fie doar un vis urâtdin care să mă trezescla ivirea zorilor,de câte orimi-am imaginatcă îți văd ochiiîn culorile curcubeului,de câte oriți-am simțit prezențaîn stropii de ploaie.

Într-o zi ne vom întâlniși te voi îmbrățișapentru toate dățileîn care mi-am dorit s-o fac,dar nu erai aici,TATA…

Știi căinima mea îți va fi casăpână la ultima bătaie.

17 ani

Ninge de câteva zile, cât nu a nins toată iarna. Și, deși iubesc fulgii, gerul, iarna cu tot ceea ce presupune ea, nu mă bucur de aceste zile. Așteptam să ningă de sărbătorile de iarnă. În dimineața Crăciunului, am alergat la geam cu speranța că voi vedea totul învăluit în alb. Nu a fost să fie. Apoi a venit luna martie, soarele a început să-și piardă din timiditate și să se arăta ce în ce mai mult, am văzut ghiocei, deja mă pregăteam sufletește pentru primăvară, când brusc, au început ninsorile astea, pe care nu le vreau, nu le admir și de care nu mă bucur.Așa se întâmplă deseori și în viață. Ne dorim intens ceva, așteptăm cu nerăbdare să se întâmple anumite evenimente, și când vin cu întârziere, parcă nu mai avem suficientă putere să ne bucurăm de ele.

Uneori și cu oamenii se întâmplă la fel. Așteptăm un semn de la cineva, un apel, un mesaj, o vizită, un cuvânt, orice. Trăim cu așteptarea zile, luni, ani, iar când în sfârșit vine semnul, (omul) pe care l-am tot așteptat, parcă nu ne mai bucurăm de el. Nu ne mai bucurăm de acel „mi-e dor de tine!”, de „iartă-mă!” nici de „te iubesc!”. Pentru că timpul amorțește durerea, cicatrizează rănile și potolește dorul.Eu cred că toate trebuie să se întâmple la momentul lor, altfel își pierd din importanță. Mai ales oamenii. Uneori mai târziu e prea târziu…

Mereu am așteptat primăvara cu sufletul la gură. Iubesc deopotrivă toate anotimpurile, iarna cu neaua sa pufoasă și ziua mea de naștere, vara cu relaxarea și libertatea sa, toamna cu amalgamul de culori și melancolie, primăvara… Iubesc primăvara pentru verdele crud, mirosul florilor, primul cânt al păsărilor și speranță. Sunt omul care este dependent de lumina soarelui și speranță. Probabil par absurdă, dar eu chiar cred că primăvara este momentul propice schimbărilor (bine, fiecare zi este potrivită, dar primăvara are acel ceva special!).Când eram mică, credeam că primăvara începe cu topirea zăpezii. Acum știu că primăvara începe cu mine, cu gândurile, emoțiile mele, zâmbetele regăsite, speranța încolțită în suflet, iubirea pentru viață, frumos, oameni, mine.Primăvara mea sunt eu! Motivul schimbărilor în bine sunt eu. De asemenea pot fi și primăvara celorlalți, pot fi raza lor de soare, de speranță și iubire! Știu că pot fi! Și tu poți fi! Important e să vrei!Să fii și să-ți fii PRIMĂVARĂ!

De câte ori ai renunțat la tine, la visurile tale, la dorințele tale? De câte ori te-ai lăsat pentru „mai târziu!”?De cele mai multe ori renunțăm la noi înșine ușor, prea ușor. Uneori o facem din frică, având altfel de visuri decât au cei din preajmă riscăm să părem ciudați. Alteori renunțăm din lașitate, fără să încercăm măcar să facem un pas spre ele. Uneori renunțăm pentru că cei din jur ne spun că nu vom reuși, nu suntem în stare. Alteori renunțăm pentru că din prima nu am reușit și considerăm că nu vom reuși a doua oară. Uneori renunțăm pentru că nu avem încredere în propriile forțe. Alteori renunțăm pentru că am amânat până a devenit prea târziu, neștiind că niciodată nu este târziu să începi să faci ceea ce sufletul îți cere să faci. Uneori renunțăm pentru că ceilalți sunt mult mai importanți decât propria persoană, fericire, împlinire. Suntem atât de dornici să le facem pe plac celorlalți, încât uităm că nu este nevoie să demonstrăm nimănui nimic. Că cei care țin cu adevărat la noi vor să fim fericiți, să luptăm pentru visuri, pentru dorințe. Ei ne vor susține cu răbdare și iubire ori de câte ori vom avea nevoie de ajutorul lor, așa cum și noi vom fi alături de ei în clipe de cumpănă.Dacă ai așteptat un semn ca să începi să mergi la sală, la cursuri de dans, să pictezi, să înveți sau începi ceva nou, atunci consideră că aceste rânduri sunt semnul pe care îl așteptai!Nu mai amâna! Nu mai renunța la tine, la ceea ce te face fericit! Ai încredere în tine! TU POȚI!

V-am mai povestit la un moment dat că sunt născută la țară. Universul copilăriei mele a fost un sat mic, dar care atunci îmi părea imens. Și cât farmec avea fiecare anotimp! Iarna cu troienele sale uneori mai înalte decât mine, cu dealurile transformate în derdeluș, dar mai ales nelipsitele babe de omăt. Primăvara cu iarba de un verde crud nemaipomenit, mielușei, și copaci înfloriți, vara cu vacanța mare, soare dogoritor și cireșe furate de la vecini , toamna…Ce farmec aveau toamnele! (Știți melodia aceea: ,, La Moldova Toamnele” de Catharsis? Tocmai mi-a venit în gând, în timp ce scriu rândurile astea. Ei, toamnele mi s-au lipit de suflet și minte. Câte amintiri dulci – amărui, asemenea gutuilor care stăteau ca niște mici sori pe pervazul ferestrei până se coceau. Vă părea și vouă că luminează casa, nu-i așa? Culesul de popușoi (acum spun porumb), poamă (struguri), și mai ales mirosul de fum! Știți și voi perdeaua de fum care învăluia pe timpuri satele? Îmi amintesc că veneam de la școală, mâncam repejor ceva, îmbrăcam haine mai ponosite și mergeam în hărman (grădină). Greblam, dădeam foc buruienilor uscate, săpam, culegeam merele, nucile. Munceam până se înnopta. Și nu știu dacă se compară cu ceva oboseala împletită cu satisfacția pe care o simțeam la sfârșitul zilei, când priveam în urmă și vedeam cât am reușit să facem (de obicei munceam cu sora mea și tata. Uneori ni se alătura și mama când termina ce avea ea de făcut) și groaza că încă mai rămâneau o sumedenie de treburi de făcut cât mai repede, să nu cumva să înceapă ploile de toamnă Între timp s-au schimbat multe, tata nu mai este, sora mea este departe, departe am fost și eu ani la rând, dar toamna trecută am fost acasă. Am cules porumbul, am dat foc buruienilor, am săpat, de data acesta cu mama. Noi două. Și în timp ce munceam, uneori aveam impresia că aud vocea tatei și râsete zglobii de copii. Au fost timpuri…

Simțea fiecare picătură de ploaie care îi atingea corpul ca și cum ar fi fost lacrimi ale Domnului. Îi era dor. Din nou. O lacrimă se prelinse pe obrazul ei și se abținu s-o șteargă. Unele lacrimi erau destinate să cadă, trebuiau să cadă, ca să spele amintiri, regrete, dor. A înțeles asta abia peste ani, după ce a tot împiedicat râuri de lacrimi să curgă.L-a așteptat întotdeauna pe El. În adâncul ei, în locul rezervat iubirii păstrase o singură lumânare aprinsă, destinată întoarcerii lui. L-a iubit, uitând că dragostea apare în milioane de forme și culori. Unele sunt atât de clare, încât aproape că vezi prin ele; altele sunt negre precum cărbunele. S-a mințit pe sine însăși că o iubește și el. Abia mai târziu a înțeles că este puternică și poate înfrunta adevărul. Singura rană care se infectase fusese minciuna. Minciuna că într-o zi se va întoarce.Cândva și-a adunat în pumn tot curajul și l-a întrebat dacă o iubește. A simțit cum distanța se așeza între întrebarea ei și răspunsul lui. Știa, așa cum știa mereu cu exactitate de fiecare dată, că de acum îi va simți lipsa mereu. Că nimic, nici măcar lumânarea aprinsă nu va umple golul din interiorul ei.

Suferința face parte din viața ta, la fel și durerea, trădarea, dezamăgirile, înfrângerile, greutățile. Nu ai cum să le eviți. Fac parte din tine. Se amestecă toate asemenea unei haine negre și te înfășoară (căci nu te îmbraci de bună voie) și nu ai cum să scapi. Ești îmbrăcat în negru, de parcă ai ține doliu. Asta până în momentul în care ai făcut o bucurie cuiva, atunci observi o pată de culoare pe haina ta. Nu-ți dai seama ce se întâmplă, bine, nici nu ai timp să te gândești prea mult la asta, fiindcă te iei cu viața. Zâmbești într-o zi, te îndrăgostești, ți se face dor de cineva, începi să ai visuri, există cineva special care ți le alimentează (visurile), spui o vorbă de încurajare, întinzi o mână de ajutor, viața te poartă pe valurile sale, așa încât uiți că ești îmbrăcat în negru, și rămâi mirat când, într-o seară, mergând la culcare, observi că nu se mai porți doliu, că ești îmbrăcat într-o mare armonioasă de culori. Abia atunci realizezi că ai uitat de emoțiile, întâmplările negative. Da, ele au făcut parte în continuare din soarta/ destinul tău, doar că tu ai ales să te concentrezi pe altceva, pe bucuriile celor din jur, pe frumusețea momentelor, pe lucrurile și întâmplările pozitive. Și conștientizezi că ține de tine, de alegerea ta cum ești îmbrăcat, și mai ales, cum te simți, dacă îți lași sufletul întunecat sau îi aprinzi o candelă, razele căreia vor ajunge în ochi și îi va face să strălucească.