El. Cu mâinile în buzunare, vorbește repede, ridică tonul vocii, merge cu pași mari. Îi reproșează că s-a reținut la serviciu, că doar au convenit să meargă s-o ajute pe mama lui.
Ea. În mâna dreaptă o sacoșă, în cea stângă alta. Merge repede, cu pași mărunți, nu reușește să țină pasul cu el. Are privirea pierdută. Mă întreb când a încetat să-l asculte (pentru că am impresia că nu-l ascultă), în momentul în care el a lăsat-o să ducă sacoșele? Sau când a ridicat vocea la ea?
Doi oameni la câțiva centimetri depărtare fizic și sute de kilometri depărtare sufletește…
Nu știu de ce avem impresia că dacă ridicăm tonul vocii ne facem mai bine înțeleși/ auziți.