©️ Oamenii mari

Oamenii mari de cele mai multe ori au nevoie să creadă în povești mai mult decât copiii. Pentru că ei, oameni mari, cunosc alți oameni mari, trăiesc intens atât emoțiile pozitive, dar mai ales pe cele negative. Copiilor pentru fericire de cele mai multe ori le este suficient o jucărie nouă, o ciocolată, atenție, în timp ce oamenii mari complică totul. Ei nu știu să se bucure de lucrurile simple, de prezent. Sunt orgolioși. De cele mai multe ori nu recunosc când greșesc, nu iartă, se cred mai buni decât alții și încearcă mereu să demonstreze acest fapt pierzând mult timp și energie. Își calcă în picioare propriile credințe, principii, uneori chiar, liniștea și fericirea. Ajung niște roboți. Fără emoții. Seci. În astfel de momente vrei să-i iei de umeri şi să îi zgâlţâi. Să se mişte sufletul în ei, să se topească gheața aceea, să cadă rând pe rând toate măștile. Să nu se mai prefacă (îmi place să cred că încă mai păstrează în interiorul lor niște rămășițe de emoții!) că sunt indiferenți, reci, invicibili. Să-i zgâlțâi până se va ivi un strop de viață în ochii lor sticloși, până colțurile gurii se vor ridica în sus desenând un zâmbet zglobiu drept mulțumire că există, fără alte așteptări, fără pretenții, fără grimase și priviri acre, așa cum o făceau până nu demult ei, oamenii mari, (fiind în fond niște copii copleșiți de griji și gânduri, tânjind după atenție, iubire, acceptare și înțelegere).