Cand stii ca nu trebuie sa te scoli dimineata ca sa mergi la servici, te scoli cu noaptea in cap. Asa si eu, m-am sculat azi la 6.45. Speram macar sa dau cu ochii peste niste nori grei ca sa ma impun cumva sa adorm din nou. Insa nu. Peste jumate de ora soarele stralucea elegant prin petele si sirlaile de pe ferestrele mele colbaite si plouate de luni de zile.
Daca europenii merg la un psiholog (mai ales atunci cand simt ca nu prea au chef de spalat ferestre), apoi moldovenii se duc…la cimitir. Sau in beci. Depinde de zodie.
Eu mi-am pus straie si ochelari de soare negri si m-am dus. Dar nu in beci.
Cand sub nasul meu a trecut un cortegiu de funeralii, mi-am zis ca cineva gandeste in unison cu mine. Totul era frumos in inmormintarea ceea; de la florile de pe portbagaj pina la manerele aurite ale sicriului. Mi-am ascuns repejor aparatul de fotografiat ca nu cumva sa ma impinga pacatul sa ascot obiectivul din obisnuinta si sa incep a ma lungi pe strada in pozitii numai bune de fotografiat sicriul din cele mai avantajoase racursuri. Eu ma tem de reflexele mele, asa ca mai bine le ascund la fundul gentii.
Mai jos o sa gasiti fragmente fotografice din plimbarea mea printre morti. A fost o intrevedere agreabila si tulburatoare pe alocuri. La iesirea din cimitir m-am asezat pe o banca. Priveam ba la stinga- oamenii cu valize si copii de minuta, ba la dreapta -mortii sub umbre de frunze ruginite.
O banca pustie intre viata si moarte.
Masinica asta era langa cimitir. Daca a fi sa ma duca neamurile in ultimul drum, apoi accept numai una de asta (culoarea mea preferata cu pistrui de floricele 
) si pe bamper sa fie scris “Soacra mica a fost o floricica” 
. 