Credeam că am depășit perioada insomniilor, credeam că n-o să mai scriu în ciclul „Gânduri după miezul nopții..” se pare că m-am înșelat. M-am înșelat în multe privințe. Nu aștepta să ţi le enumăr.
Nu sunt genială și nici textul ăsta nu este genial. Nici măcar nu știu de ce îl scriu pentru că nu este pentru tine, este pentru mine. Știu, ești surprins. Am scris multe texte pentru mine, dar te-am lăsat să le citești printre rânduri. Pe unele le-ai dibuit, ţi-ai dat seama că mi le adresasem mie însămi pe altele nu, fiindcă aveai aceeași stare de spirit ţi se pliaseră pe suflet de ziceai că le-am scris special pentru tine. Deci, ăsta este pentru mine, dar s-ar putea să fie și pentru tine, s-ar putea să-ți vină mănușă, cine știe.
M-am pierdut în hăţișul gândurilor. Despre ce îmi propusesem să scriu?! Ah, da! Ideea principală era clipa, momentul, secunda, prezentul.
Clipa care desparte trecutul de viitor, se numește viață. Exact ceea ce noi oamenii risipim cu nesăbuință. Bine, n-o să vorbesc în numele celorlalți( să nu fiu acuzată că generalizez), vorbesc în numele meu! Nu știu cum se face că îmi scapă viaţa printre degete. Pur și simplu. Zilele trec cu o viteză uluitoare. Abia mă obișnuiesc cu ideea că e luni când hop! deja e vineri. Pe de o parte e bine că trece repede săptămâna cât sunt la serviciu, dar pe de altă parte îmi trece și viaţa. O fi de vină programul meu sucit, nebun, agitat. Zic. Nu știu. Cert e că nu prea am timp liber, și când îl am, vreau liniște. De altceva nu prea îmi ajunge timp, răbdare, energie. Liniștea și o carte. Atât.
Și mă macină zilnic zeci de regrete. Regrete că nu am dormit și nu m-am jucat mai mult cât am mers la grădiniță, regrete că nu am copilărit mai mult cât am fost în gimnaziu, regrete că nu am ieșit mai mult la plimbare cât am învățat la colegiu apoi la facultate și acum sunt convinsă că la bătrânețe (dacă voi ajunge!) voi regreta că acum muncesc câte 14 ore pe zi! Sunt convinsă că voi regreta. Pe de altă parte conștientizez că în orice moment al vieţii am făcut nu neapărat ceea ce a fost cel mai bine pentru mine, dar ceea ce am putut să fac. Și atunci, de ce regretele astea, întreb? Și tot eu răspund la întrebare ( am obiceiul ăsta prost uneori, să pun întrebări când vorbesc cu mine însămi și tot eu să răspund la ele). Deci, regretele astea există pentru că acum câteva secole oamenii erau formaţi din 2 componente distincte: a fi și a avea. Ei, și acum chiar îmi permit să generalizez fiindcă trăiesc, muncesc cu și printre oameni. Omul modern este construit în mare parte din a avea. Este preocupat. Să aibă bani, poziție socială, faimă, renume, mai nou like-uri. Nu-l interesează să fie. Nu are timp pentru asta.
Nu avem timp pentru clipa aia numită viață, nu ne mai suntem unii altora surse de bucurie, sprijin, alinare, iubire, frumusețe, bunătate ( bine, cu mici excepţii).
Și ar trebui să ne amintim măcar din când în când ce oameni frumoși suntem dacă nu ne-am mai lăsa conduși de bani. Ne-am cam transformat în mașini de făcut și tocat bani.
Nu cred că mai apuc să dorm în noaptea asta la gândurile pe care le am. Nu-mi rămâne decât să caut niște muzică la pian pe YouTube. Îmi transmite o stare de calm și echilibru de fiecare dată!