I-au spus să nu mai creadă în iubire, că doar nu mai este copilă visătoare de 16 ani. I-au spus să-și scoată toţi fluturii din cap și să revină cu picioarele pe pământ. I-au spus că un om trecut de 25 de ani nu mai are voie să viseze la iubire, că nu există, și ca să-și întărească spusele, au început să-și bată joc de ea, să-i ia în râs ideile pe care ea, cu naivitate de copil le împărtășise într-un moment de sinceritate. Le mărturisise că nu iubise încă niciodată pe nimeni și că dorește, visează să se îndrăgostească, să iubească un singur om, pe El, până la ultima bătaie de inimă. Acum ei scuipau și îi calcau în picioare visul. I-au spus că oamenii sunt răi și ca să-i demonstreze, au rănit-o. Au transformat fiecare cuvânt rostit în pumnal, fiecare privire în săgeată otrăvită, fiecare gest în respingere. Ea îi privea cu ochi măriţi de mirare și spaimă. Nu înțelegea de ce erau atât de cruzi. Probabil erau nefericiţi. Nu zâmbeau niciodată. Da, asta trebuie să fi fost explicaţia. Oamenii fericiţi nu sunt răi.
Nu a putut să le facă faţă. Erau prea mulţi, prea porniţi împotriva ei, prea hotărâți să-i demonstreze că iubirea, minunile, bunătatea, fericirea nu există.
A ales să se ascundă în cochilia sa. Mai iese doar atunci când stropii de ploaie bat în cochilie, și când înfloresc copacii. Da, iese și noaptea. Noaptea este liniște, întuneric, Luna. Luna i-a devenit cea mai bună prietenă, confidentă. Și da, deși acum nu mai spune nimănui, încă crede în Iubire, este religia ei!