Dragostea mea, e problema mea.
Mai intai am confectionat-o singura si o tineam in maini ca pe un cadou pretios in fata ta. Si, zau, nu puteam intelege de ce nu sareai in sus, nebun de fericire.
Apoi dragostea mea s-a transformat intr-o valiza grea, de nu mai aveam puteri s-o tarai dupa mine, dar nici s-o las in mijlocul drumului nu vroiam.
In cele din urma, dragostea s-a transformat intr-o sabie, prin care te decapitam nemilos, soptindu-ti:
“Vai, cat te-am iubit, dar tu…”
Dar tu… iti continuai linistit calea, saltand in ritmul muzicii ce-ti curgea in urechi, zimbeai oamenilor pe strada, iti cumparai o chifla si mancai cu gust. In timpul cela poate te gindeai la alta sau poate ca doar profitai in tacere de vremea frumoasa de afara.
Atunci mi se parea totul o tradare.
Apoi, au trecut ani de zile in care am inteles ca nu are rost sa confectionezi si sa oferi cadouri celora care nu au nevoie de ele. E o prostie sa ceri omului sa-ti fie recunoscator pentru eforturile care ti-au adus placere doar tie.
Azi, merg linistita pe strada, ascult muzica, zimbesc oamenilor si pur si simplu ma bucur de vreme frumoasa. Cand cineva imi ofera dragostea sa in ambalaj de cadou, eu nu spun nimic si plec.
Nu zambesc, ca sa nu dau sperante.
Nu raspund, ca sa nu ajung la o alta intrebare.
Nu injur, ca sa nu creada cumva ca doar asa imi pot exprima sentimentele. Care nu exista.
Dragostea ta, e problema ta.
