Discutam aici cu Ena despre iubirile in care nici nu banuim ca jucam un rol principal. Ele se nasc in inima cuiva, dar ramin asa, imbobocite, fara ca sa infloreasca si sa dea roade. Poate ca nu era sa scriu postarea aceasta, daca nu as fi descoperit recent (ca de obicei, din intimplare) o dragoste in care am fost “iubita” cuiva, timp de 20 ani. Fara ca sa stiu macar. Acum eu stiu, dar “iubitul” meu… inca nu stie ca eu stiu. O situatie mai ametita ca asta nici ca sa-ti poti imagina, taman intr-o luna melancolica de septembrie.
Situatii cu jocuri de-a priviri reciproc-echivoc-dulceago-aprinse, ca senzatiile de caramela fierbinte turnata peste inghetata, cind te gindesti oare ce-o sa fie mai departe, a avut toata lumea, nu-i asa? Cind raunda de “negocieri vizuale” ajunge la un consensus amical cu perspective intime, toata lumea e fericita, nevoie mare. Si cand nu se ajunge nicaieri? Se intimpla si asa ceva. Am gustat cind eram studenta. Tot ma intrebam ca o nenorocita, de ce naiba ma mai cauta cu privirea, daca tot nu ajungem nicaieri? Poate de dragul artei? Pana intr-o zi, cand, fiind in dispozitie jucausa, m-am apropiat sa-i zic (fiti atenti la gradul de istetime a intrebarii):
-Din care zodie esti?
La care vad o fata sclipind ca soarele de amiaza in oglinda apei, raspunzandu-mi, pe un ton la fel de jucaus :
-Peeeeeste. (”e”-ul a fost lungit asa cum se alinta o duduita cind suge o acadea. Parca nu ti-i greata s-o privesti in procesul cela, dar nici placere mare nu-ti provoaca, pentru ca sugerea e prea demonstrativa.)
Am mai sarit de pe un picior pe altul vreo doua clipe sa vad daca avea si Pestele vreo intrebare pentru mine. Ioc. Ei si… zambindu-i frumooooos de tot, am plecat. Daca credeti ca odata cu plecarea mea ocheadele s-au terminat, apoi gresiti. Tot mai continua sa ma caute cu privirea, dar tacea ca un … peste. Ma intreb si pina acum, oare care era mesajul real al privirilor celea? Nu ca-mi era nespus de drag candidatul, dar, totusi, ma intreb si pana azi, de ce nu a avut curajul sa-mi spuna ce cauta el in ochii mei?
Cred ca numitorul comun in aceste doua situatii (in care eram ba absenta, ba prezenta) e lipsa de curaj. Nu cred ca fac parte din categoria damelor de care ti-e frica sa te apropii, caci paralel cu ocheadele duse (ah, fara succes) aveam o viata personala… pasionala. Ceea ce vine sa spuna ca, daca cadeam cu tronc cuiva la inima, apoi cuceririle incepeau fara ca macar sa anunt eu startul.
Cu atat mai mult nu regret ca am ajuns sa am acum partenerul de viata care-mi convine.
Intrebarea e cu totul alta: ce are de castigat un barbat din faptul ca cloceste ani de-a randul o dragoste tainica si… nu gaseste timpul, modul, locul ca s-o scoata la lumina zilei pentru a-i da sansa de a inflori? Ce folos ca intr-o zi voi primi post-portem o carte cu dedicatie in litere aurii incrustata pe prima pagina deformata usor de lacrimi: Pentru a mea S.M. iubirea mea amar de scumpa si tainica. (cu o anexa intima regretand ca nu m-a avut in pozitia 14, 69 si 88). Chiar daca o fi sa ma plimb desculta si fericita pe cealalta lume, neaparat voi gasi timp sa-i trimit o epistola-raspuns cu urmatorul mesaj: Ai fost un prost, c-ai tacut, caci si mie imi place pozitia din mijloc!
Daca-mi scot putin nasul din oalele mele (exemple) si il bag prin oalele vecine, apoi vad o sumedenie de situatii in care, daca o iubire-monolog s-ar fi transformat macar pentru cateva clipe in dialog, ar fi schimbat destine. Din plozii ceia conceputi pe acuns, s-ar fi nascut copii cu ochi senini si priviri calde. Poate s-ar fi nascut. Poate…