Dacă o iubești, las-o să zboare

A găsit-o pe timp de ger și negură, cu penele ude de lacrimi și aripile aproape frânte. Zăcea așteptând să moară, în durere și chin. A ridicat-o în palmă, a mângâiat-o cu privirea întâi și a ascuns-o la piept să-i fie cald și muzică pe ritm de inimă, să-i micească durerea.  A fugit spre casă, dar pe vârfuri, să nu o doară.  A trecut-o pragul și s-a apucat degrabă să-i îngrijească rănile, cu  maximul de gingășie de care pot dispune niște mâini de bărbat. A alinat-o cu mângâieri și o săruta în creștet când ochii-i lăcrimau prea mult pentru cât ar putea să suporte o ființă atât de mică. Nu se pricepea la vorbe și nici mâini ușoare nu avea, dar îi făcea bine.  Așa se pricepea el.  Au petrecut nopți întregi împreună, doar privindu-se. El o mângâia, ea aproba clipind și cu un sunet pe cât de plin de durere, pe atât de frumos și înălțător, de parcă ți-ai fi dorit să o doară veșnic.