Unde suntem, încotro mergem

România a avut, după alegerile prezidențiale de anul trecut, două atuuri majore. Unul era președintele proaspăt ales, într-un moment în care alternativa ar fi fost un mediocru anti-european, pro-moscovit și ticălos. Celălalt atu era cel ce avea să devină prim ministru.

Între timp, le-am pierdut pe amândouă. Probabil că mulți vor fi de acord cu mine până aici, dar sunt convins că pe mulți îi voi pierde imediat. Mă explic.

Nicușor Dan a intrat, relativ repede, în vizorul unei propagande masive. inițial din partea partidelor suveraniste și, mai voalat, a PSD-ului. Ulterior, mai mult sau mai puțin intenționat – sau conștient – a crescut un val de contestare din partea multora dintre cei care l-au votat. Jurnaliști și influenceri care nu pot fi acuzați că ar fi pesediști sau auriști s-au înscris în corul denigrării președintelui. Nu spun că Nicușor Dan a avut un parcurs perfect în primul an de mandat. Dar am auzit, oripilat, acuzații că ar fi un idiot manipulat de servicii sau de oricine altcineva, că e pe mână cu pesediștii, că îl sabotează pe Bolojan, că e magaist, anti-european, că vrea să-i seducă pe auriști, că e fan Grindeanu, etcetera, etcetera, etcetera. A se reține că eu nu citesc presa extremistă, deci toate astea vin din bula noastră. Acuzațiile astea, când nu sunt doar jigniri grosolane, nu au, practic, nicio dovadă, în majoritate sunt doar speculații rău intenționate. Să fii un Grindeanu e mai confortabil, în România, decât să ratezi standardele înalte are oamenilor civilizați și bine intenționați.

Când pesediștii au dărâmat guvernul treaba era făcută, deși la momentul ăla Nicușor Dan era singura noastră șansă ca lucrurile să nu se ducă complet la vale. Imaginea președintelui a fost deja masiv compromisă, probabil definitiv. N-ar fi un caz izolat. Macron, în Franța, poate cel mai competent politician european (mult mai înzestrat pentru politică decât domnul Dan), a pățit la fel. Starmer și Merz merg în aceeași direcție. Țările devin neguvernabile, sub presiunea uriașă a populismelor extremiste și a cacofoniei isterice a influencerilor de toate soiurile, care trăiesc din sarcasm, scandal și lipsă de substanță – sau de memorie.

Am auzit săptămânile astea, din nenumărate voci de analiști politici competenți, aceeași teorie: de ce nu-i dă mandatul lui Grindeanu, că cine-a nins să strângă, nu? Ideea din spatele acestei teorii era că Grindeanu nu va putea să facă guvernul, ceea ce ne-ar fi permis să-l restaurăm pe Bolojan și să trăim toți fericiți până la adânci bătrâneți. Câteva probleme sunt vizibile cu ochiul liber. Noi, ăștia de-l vrem pe Bolojan, suntem minoritari rău de tot. Doi, pesediștii nu vor să ia guvernul. L-ar fi cerut, și președintele nu avea argumente să-i refuze. Dar nu vor, pentru că nivelul de ticăloșie e mai mare decât cel de prostie. Și trei, faptul că nu vor să ia guvernul nu înseamnă că nu pot, așa că dacă Nicușor Dan i-ar fi forțat să ia mandatul ar fi împins PSD-ul într-o alianță cu AUR. Cei care cred că asta ar fi bine pentru România fumează, probabil, chestii funny, la fel ca cei care cred că, până la alegeri, PSD și AUR s-ar compromite, ceea ce l-ar aduce pe Bolojan înapoi, călare pe un cal alb, flancat de USR-iști și de toți ăia bunii. Așa au crezut și ăia de l-au făcut pe Hitler cancelar, cei care au crezut că Trump 2 nu va mai fi posibil, că Brexit i-a convins pe englezi c-au fost posedați de o prostie colectivă, că Georgescu o să se dezumfle sub presiunea evidenței sau că Șoșoacă o să se dezumfle și ea cumva (politic vorbind). Sigur, putem să continuăm să sperăm că gașca taximetriștilor suveraniști din fața Gării de Nord va începe brusc să-l citească pe Pleșu.

Deci, este Tomac o variantă bună? Ei bine, nu asta e întrebarea corectă. Avem vreo variantă bună? Și dacă nu, ce facem? Ne predăm mioritic în brațele pesedeului? Sau încercăm să amânăm dezastrul, sperând că vreo minune ni-i va scoate pe concetățeni din tunelele dacice?