Catedrala Mântuirii Neamului a fost prima clădire pe care am recunoscut-o prin hubloul avionului care cobora spre Otopeni. De fapt, singura. M-am chinuit să văd Casa Poporului, prin comparație mai degrabă lată decât lungă, dar nu i-am deslușit conturul. Apoi am irosit timp prețios ca să decid că turnurile diverselor CET-uri nu se pun la capitolul landmarks. Și așa am ajuns să recunosc doar babilonia din Otopeni, mai degrabă spectaculoasă din autobuzul 100 decât din avion.
În seara asta am văzut din nou Catedrala, de data asta de jos, de undeva din spațiul fostei Mănăstiri Văcărești. Părea să atingă literalmente cerul. Dumnezeu i-ar fi putut vedea crucea, înfiptă în stratul de nori. O lumină albă pulsa din vârful turlei, ceea ce, pentru o clipă, m-a făcut să cred că poate Dumnezeu chiar e acolo și-mi transmite un mesaj.
Păcat că nu știu alfabetul Morse, dacă asta o fi fost limba mesajului. Deci nu l-am înțeles. N-am de ales, va trebui să mă ghidez după ideile din capul meu.
