APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag

Am avut acum două seri o lungă discuție cu un suveranist. O persoană altfel educată și civilizată, ceea ce a și permis dialogul care a durat mai multe ore și s-a încheiat fără menționarea vreunei mame sau invocarea popularului “marș!”. Posibil să fi ajutat și terenul neutru (deh, Elveția!), vinul italienesc și cele mai necontroversate rețete tradiționale românești. Oarecum fără o ordine și fără o logică aparte, cam asta-i situația acasă în România:

Băluță o să câștige primăria pentru că sistemul nu o s-o lase pe Alexandreasca să câștige vreodată (well, pe-asta a cam ratat-o). Cine e sistemul? Securiștii (ăia răii), care l-au preluat pe Nicușor, care e așa de fraier că nici nu știe ce l-a lovit. Aur nu o să câștige niciodată alegerile în România pentru că nu va fi lăsat. PSD-ul va prelua AUR (cu asta s-ar putea să fiu de acord, deși e posibil la fel de bine ca AUR să preia partea suveranistă din PSD, ceea ce-i tot dracul ăla. Ăia vreo zece socialiști reali din PSD se pot muta la SENS). Deși există multă revoltă, suveraniștii nu vor revoluție și nu ar participa cu entuziasm într-o lovitură de stat (cum credeam eu). Autostrada Moldovei avansează accelerat pentru că o să fie nevoie de ea în războiul cu Rusia. Importanța ei este strict militară (o remarcă ciudată venind de la un sucevean mutat la București). UE vrea război cu rușii, ceea ce e evident din ce spune Macron (cine altcineva!) în fiecare zi. Am progresat în ultimii 6 ani doar pentru că UE are interese. Înainte de 2019 nu s-au făcut autostrăzi nu pentru că Dragnea, Grindeanu, Tudose și Dăncilă au avut altă agendă ci pentru că nu ne-a lăsat UE. Statul paralel a fost pe bune și încă mai e, dovadă că doamna Kovesi a fost recuperată de UE. Dacă vrei să vezi oameni care trăiesc bine în Europa atunci trebuie să te uiți la Ungaria. Orban e patriot, deștept și vizionar (nici mai mult nici mai puțin, fmm de geniu rotund!) Nu e adevărat că România a recuperat la PIB pe cap de locuitor față de vecinii unguri, cum greșit afirmasem eu. Alea sunt raportări mincinoase. România e colonie și va fi vândută la bucată. Singura noastră șansă, desființarea UE. Cel mai prost post de televiziune din România este Digi24, trompeta sistemului. Abonamentele Digi sunt ilegale, statul a închis ochii la o infrastructură ce le-a fost refuzată competitorilor, deci Digi e monopol. Au fost alungați din Ungaria (normal!). Deși amaronele italienesc din meniu e bunicel (o neașteptată amabilitate oferită gazdei), nu se compară cu vinul românesc. Nici măcar cu ăla moldovenesc. Vinurile italienești și franțuzesti sunt proaste. La aceiași bani, vinurile românești sunt mult, mult mai bune, asta după ce mă hazardasem eu să afirm că, din experiență, pe același segment de preț calitatea vinurilor românești e sub concurența europeană. Se știe că francezii importă vin românesc încă de pe vremea când tatăl suveranistului transporta cu tirul butoaie pline și se întorcea cu ele goale. De la Bordeaux. Purcariul moldovenilor e prost și el (am zis eu că se găsește în Elveția). Aparent cel mai bun vin din lume se face la Cotnari (mă așteptam la asta, e și vinul preferat al rușilor). Și pentru că am insistat că multe dintre vinurile românești au mai mult marketing și fiță decât calitate consistentă, dând ca exemplu, imprudent, “Caii de la Letea” cel făcut la mine în județ, la Niculițel, domnul suveranist a conchis scurt: e prost. Dar eu nu am zis că e prost, ci doar că, prin multiple jonglerii agresive de marketing, prețul a crescut de vreo câteva ori în ultimii ani. Nope, e prost. Și e scump pentru că se pune presiune din UE ca să-i scoată pe ai noștri de pe piață. Soluția: desființarea UE, dar cred că am mai zis.

De la Caracas, în Venezuela, și până la Miami, în Florida, sunt cam 2500 de kilometri, distanță pe care un iaht modern și rapid o acoperă în aproximativ o săptămână. “Traficanții de droguri” pe care Trump și armata americană îi tot omoară în largul coastei venezuelene sunt în bărci cu motor deschise. Chiar presupunând că șase oameni într-o barcă mică sunt suficient de idioți să creadă că pot naviga o săptămână în largul mării fără nimic deasupra capului, n-ar avea benzină decât pentru o zecime din distanță. Nu mai zic că ar ajunge la destinație cu cocaina în saramură.

Apropo de cocaină, producția Venezuelei este infimă, spre deosebire de vecina sa, Columbia, care produce 70% din producția mondială și 85% din cantitatea confiscată de poliția americană. Și e și mai aproape de Miami. Câtă cocaină produsă în Venezuela confiscă americanii? Sub 2%.

Dar, sigur, Trump și ridicolul său ministru de război, Hegseth, ne vorbesc de lupta patriotică împotriva drogurilor inventând cu nerușinare povești aberante și omorând oameni nevinovați. Într-o lume normală la cap ar trebui să înfunde pușcăria. În schimb, un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție. Și jumătate dintre ei, altfel oameni sensibili la 0.0001% din compoziția unui vaccin, îl cred fără să clipească.

PS. Probabilitatea unei dictaturi crește exponențial atunci când cei aflați vremelnic la putere știu că dacă pierd controlul ajung la pușcărie.

Am găsit Otopeniul mai cu susu-n-jos ca de obicei. Bagajele într-o oră de la aterizare, lucrări nesemnalizate, aglomerație ca înainte de Crăciun. De fapt, aglomerație ca înainte de sfințirea Catedralei.

………………

O bătrână care stătea pe propriul cadru cu roți, în zona pentru bagaje de la mijlocul autobuzului 700, m-a invitat să-mi parchez valiza lângă dânsa. De la Otopeni la Piața Victoriei am aflat că vine din Spania, că “mucușor a distrus Bucureștiul” că acasă “poți să mai vorbești cu oamenii”, că “spaniolii în față sunt politicoși și prin spate te vorbesc de rău” dar și că “românii, crede-mă… te f*t pe unde te prind”. La asta am crezut că n-am auzit bine și tot ce-am putut să bâigui a fost “Nu toți… nu toți…”. Oarecum în contrast cu afirmația anterioară, s-a plâns că “pe vremuri toti te voiau, acum nu te mai vrea nimeni”. Apoi s-a interesat dacă am primit scrisoare de concentrare la armată și m-a complimentat spunând că n-am nicio șansă să scap de mobilizare și război (în Ucraina), că arăt prea tânăr. Ne-am și emoționat un pic atunci când mi-a mărturisit că a venit să-i facă pomană fiului ei, dispărut acum câțiva ani și fără de care îi e foarte greu. “Poate să fi fost de vârsta ta”. Eu am coborât la Victoriei, ea mergea în Crângași, așa că ne-am urat de sănătate și toate cele bune, ba chiar am primit și un pupic de la distanță, în timp ce coboram, spre amuzamentul fetelor care stăteau pe scaunele din spate și care-au ciulit urechile tot drumul, să asculte conversația dintre doi diasporeni.

…….

Aș fi vizitat și eu catedrala, ale cărei picturi interioare par excepționale văzute la televizor. Dar ca să stai la coada aia îți trebuie antrenament, trebuie să ai jocuri în picioare, altfel nu faci față valului de pensionari care se revarsă dinspre Iași, energizați de Paraschiva.

Pe străzi și prin mall-urile orașului, multe cruci pe piept, la vedere, din aur adevărat sau de trompetă, ba chiar brodate direct pe bluzoane după moda rapper-ilor americani. Sper ca trendul ăsta să fi fost impulsionat de noua Catedrală mai degrabă decât de cultul noului mucenic Călin. Multe bărbi impunătoare de decebali, fitile scurte moștenite probabil de la Ștefan cel “degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” și manierele tradiționale ale spațiului dâmbovițean. În rest, just russian lips.

Ticăloșia, mitocănia și prostia crasă – în ordinea asta – pe care le-am găsit baleind de la un post TV la altul, au fost ca un pumn în plex – aproape că mi-au tăiat respirația. Cum ziceam mai sus – e nevoie de antrenament ca să reziști.

80% dintre noi vrem oameni noi. Dar, evident, nu oricine se califică. Dacă l-ai făcut golan pe golanul de Trump nu-i bine, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă-l pupi în cur pe Trump ești perfect, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă l-ai pupat în cur și pe Dragnea ești deja la alt nivel. Un mic pupic pe fesa lui Putin și ești ca nou, pregătit pentru șefia noului PSD.

Mai nou se dau multe nunți la TV. Se vede că sunt un pic decuplat, mi-a fost greu să-mi dau seama care-s invitați și care-s plătiți să cânte.

O tot confundam pe Loredana cu Anca Țurcașiu. Acum sunt Loredane peste tot.

Inițial am vrut să includ o mică recenzie a acestei cărți în episodul 23 al “Ce cărți bune am mai citit”. Dar m-am lungit și mi-au venit idei așa că am decis să scriu separat despre ea. Eu am citit versiunea în engleză, între timp a apărut traducerea în română la editura Litera, sub denumirea “De ce se prăbușesc imperiile”.

Face carieră în ultimii ani opinia larg împărtășită că civilizația vestului se prăbușește accelerat sub invazia imigrației, a decăderii morale a elitelor și a pierderii “valorilor tradiționale” sub atacurile perverse ale minorităților de tot felul. Sunt foarte mulți cei ce cred lucrurile astea, ba chiar sunt mulți istorici care susțin că imperiul roman, de exemplu, ar fi dispărut din aceleași motive (fără legătură directă, dar teoria a fost recent transpusă în film în Gladiator 2). Sunt la fel de mulți cei ce cred că încă e posibil să facem civilizația vestului great again, ca să citez din clasici. Dar e posibil, oare, când nu înțelegem corect simptomele și încercăm să ne tratăm de altceva?

Autorii acestei cărți vin cu o nouă teorie. Peter Heather este istoric, profesor universitar și specialist în istoria imperiului roman. John Rapley este profesor, specializat în dezvoltare economică globală și istorie economică. Împreună fac o paralelă foarte interesantă între cauzele care au dus la dispariția imperiului roman și lucrurile care se întâmplă astăzi și par să ducă la o mare resetare geopolitică. În viziunea autorilor nu atacurile barbarilor asupra granițelor au slăbit imperiul roman. Din contră, ceea ce a grăbit declinul au fost mai degrabă schimburile comerciale dintre imperiul bogat și barbarii din proximitatea frontierelor. Comerțul a dus, în timp, la dezvoltarea zonelor periferice și la apariția a noi poli de putere politică și financiară, cu pretenții din ce în ce mai mari față de puterea Romei. Bogații provinciilor romane, în încercarea lor de a-și păstra averile, le-au făcut loc noilor prinți vecini, cedând părți din largile lor moșii contra protecției militare. Ceea ce a însemnat din ce în ce mai puțini bani în vistieria imperială, generând acea mișcare centrifugală care a afectat încrederea cetățenilor, slăbirea armatei și, în final, disoluția accelerată, politică și administrativă, a autorității imperiale.

Cei care compară efectul imigrației din Europa de vest cu atacurile barbarilor asupra imperiului roman comit o mare eroare și cad pradă propagandei. Migratorii dispuneau de armate și veneau să cucerească. Valurile de imigrație vin în Europa pentru că există oportunitate, practic pentru că e nevoie de ei pentru a susține o demografie în scădere accelerată, o creștere care cere din ce în ce mai multă forță de muncă în domenii pentru care localnicii și-au pierdut interesul. Europenii găsesc ușor job-uri mai bune iar bunăstarea generală le permite multora să nu muncească (sisteme de suport, pensionări prea devreme, job-uri care sunt mai degrabă sinecuri). Două exemple opuse sunt relevante: marele imperiu american s-a ridicat pe imigrația masivă europeană și în doar câțiva ani a ajuns să domine lumea. La polul opus se află Japonia de astăzi, care a refuzat complet imigrația, deși a pierdut 25% din PIB în ultimii 30 de ani și are datorii publice masive, în principal pentru că are o populație îmbătrânită și în descreștere accelerată. Mulți tineri japonezi decid astăzi să emigreze, găsind salarii și condiții economice mai bune în Koreea sau în alte state asiatice.

Echivalentul întăririi barbarilor de la marginea imperiului roman este procesul de dezindustrializarea a societăților occidentale și externalizarea producției către marginalii din sudul global sau din estul european (ceea ce le reduce bugetele naționale). China este deja o putere mondială, India vine din urmă iar Polonia, de exemplu, chiar și România, au crescut masiv în ultimele decenii. Aceste creșteri au venit, parțial, pe seama bunăstării din unele zone ale statelor occidentale.

E posibilă dispariția unui imperiu fără conflict și fără declin economic accentuat? Europa occidentală dovedește că se poate. Colaborarea în găsirea unui echilibru este esențială. Comerțul aduce prosperitate și pace. Este exact ce refuză să facă imperiile care-și pierd influența, Rusia și SUA. Asta nu le va opri căderea, ba din contră, o va accelera.

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Am descoperit recent Spanish Love Songs, această trupă americană indie rock cu nume ciudat. Și numele melodiei pentru care am făcut o pasiune subită este ciudat, poate pentru că nu am încercat eu niciodată nici cocaină și nici pastile de depresie. Îmi plac, în schimb, enorm versurile, în special refrenul ăsta care descrie, în patru rânduri, despre ce mi-ar fi plăcut să scriu în toată perioada asta de când n-am mai scris:

“You said a problem’s not a problem till you call it by namePilot’s still a pilot till he crashes the planeI have the self-control of a universe expandingWho gives a fuck about landing?”

Ultima dată când am făcut recomandări de lectură, la începutul lui ianuarie, ajunsesem la zi cu volumele pe care le-am citit și mi-au plăcut. Acum, 9 luni mai târziu, se naște acest episod 22, mult peste termen, căci perioada de gestație la citit cărți ar trebui să fie mult mai scurtă. Și de citit am citit, nu la fel de mult ca anul trecut din motive profesionale, dar suficient cât să fi scris mai des, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca de obicei, încerc să revin la zi pe repede-înainte. Le iau în ordinea în care le-am citit, că-s prea multe pentru o singură recenzie:

David Wallace-Wells – Pământul nelocuibil. Am început anul cu cea mai deprimantă carte posibilă, o elocventă descriere a consecințelor schimbărilor climatice în mijlocul cărora ne aflăm deja de ani de zile dar pe care, inconștient, decidem să le ignorăm. Și nu sunt doar interminabilele coduri roșii, secete, incendii și furtuni. Sunt ghețarii care s-au dus, e apa dulce tot mai puțină, e colapsul agriculturii, al economiei în general din anumite zone ale planetei, e iminența unor migrații de neimaginat. Adăugați la toate astea ambianța politică de spital de nebuni a ultimilor ani și concluzia e una singură: we are cooked!

Robert Kaplan – Gândirea tragică. Este interesant că am citit cartea asta cam în același timp cu domnul Bolojan, cel puțin asta a declarat în timpul unui interviu. Mărturisirea l-a mai ridicat un pic în ochii mei, căci este exact genul ăla de carte pe care ar trebui să o citească liderii de orice fel. Un îndemn la prudență, rațiune și înțelepciune, într-o epocă în care tot mai mulți cetățeni par să cadă pradă exaltaților radicali, cu gura mare și nimic de oferit în afară de haos.

Thomas Piketty – Nature, Culture and Inequality. Nu sunt complet de acord cu concluziile acestei cărți dar trebuie să remarc modul exemplar în care autorul, universitar de prestigiu și o voce autoritară a stângii moderne, își prezintă argumentele. Un punct de vedere asupra lumii care merită cunoscut.

Pankaj Mishra – Life after Gaza. Cartea asta, care ne vine de la un cunoscut scriitor indian, este o istorie a conflictului israeliano-palestinian, începând cu crearea statului israelian după sfârșitul crimelor oribile ale holocaustului și continuând cu complicata evoluția a conflictului din zonă până în zilele noastre. Autorul explică în detaliu motivațiile diverselor forțe aflate în conflict, preluarea inițiativei, în ambele tabere, de către cele mai radicale facțiuni și rezultatul acestei evoluții, războiul început după atacul Hamas din octombrie 2023 și răspunsul complet disproporționat al Israelului care continuă să omoare copii, civili și oameni nevinovați și să distrugă complet Gaza, fără nicio legătură cu obiectivul recuperării ostaticilor – ba chiar împotriva lui – și fără să poată explica rezonabil ce legătură au acțiunile cu distrugerea Hamas sau cu o eventuală strategie post-război. Ceea ce e deasemenea prezentat în carte este răspunsul timid, dezamăgitor al occidentului, motivat până în ziua de azi de vinovății istorice și de teama politicienilor de infama acuzație de antisemitism, eficient marchetată, cu motiv sau fără, de către gurvernul criminal al lui Benjamin Netanyahu.

John Steinbeck – Strada Sardinelor. Am citit că acest roman ar fi cea mai bine vândută carte a lui Steinbeck, un câștigător al premiului Nobel pentru literatură. Fiind singura pe care am citit-o până acum nu știu unde se plasează ea în portofoliul marelui scriitor american. Dar mi-a plăcut foarte tare felul în care scrie, va trebui să continui cu restul cărților care l-au făcut celebru.

Jumpa Lahiri – Aici mă regasesc. Jumpa Lahiri scrie superb. Am fost surprins că nu am găsit pe Aport o recenzie pentru ”Interpretul de maladii”, cartea care a făcut-o celebră și care mi-a plăcut enorm. Probabil că am citit-o înainte să mă apuc să scriu pe-aici. În continuare rămâne prima recomandare dacă vreți să citiți ceva de Jumpa Lahiri.

Marea. Vacanța de vară. Briza răcoroasă a serilor de august și sunetul valurilor care se sparg în mal. Amintirile vacanțelor de altădată, așezate frumos în straturi de timp, ca să nu amestece bunici, părinți, iubiri de-o vară, prieteni și cărucioare de copii. Mamaia cea dintotdeauna, sau poate doar Piațeta Perla, nisipoasă, îmbâcsită în fum de șaorme și mici, dar la o aruncătură de băț de Teatrul de Vară. Tradiția reluată a festivalului. Vedete de demult, unele pe care le știai și altele de care afli abia acum. Poveștile lui Octavian Ursulescu, bătrânul prezentator al Mamaiei, toate vechile cântece ale unor vremuri care par – și probabil sunt – dintr-o altă viață. Tot valul ăsta de nostalgie care i-a mânat pe spectatori spre Piațeta Perla și pe noi, ceilalți, spre piațeta mereu golită de audiență a TVR(i)-ului n-a avut nici cea mai mică șansă în fața țunamiului de prost-gust care se cheamă Paul Surugiu Fuego.

PS. A doua seară pare să fi fost mai aproape de ce te-ai aștepta să fie, cu bune și cu rele, festivalul muzicii ușoare românești. Vechea nomenclatură mamaistă a încercat să recupereze un pic din ce-a distrus Fuego aseară. Monica Anghel a și reușit, pentru câteva minute, iar Dida Drăgan a cântat mișto și a reușit să mă sperie ca pe vremea când eram copil. Loredana nu mi-a plăcut și abia mai târziu am înțeles că-i Anca Țurcașiu.

Cu ce ce ar trebui să rămân eu din clipulețul suveranist de l-am primit adineaori este imaginea sacului negru de plastic, 60 de litri standard, umplut cu aur de pe fundul lacului Vidraru și târâit spre portbagajul unui Renault (sau poate Peugeot?) de doi gealați din Marsilia.

Ia să încercăm un exercițiu de inginer progresist:

60 de litri înseamnă 0.06 metri cubi ori 19300 kg pe metru cub densitatea aurului, deși ăla de pe fundul lacului ar putea fi dacic deci chiar mai dens, în fine, facem înmulțirea pe calculatorul de pe ifon și ne dă 1158 Kg de aur în sac. O tonă și-un pic de aur.

Vânjoși francezii, rezistent sacul, curajoși ăia de i-au filmat și mai ales patrioți ăia de s-au indignat la combinația franțujilor.