APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Principala emisiune de știri a televiziunii naționale RTS1 vorbește despre solidaritatea europeană și suportul pe care Elveția îl primește pentru tratarea victimelor incendiului din Crans-Montana. Este dat ca prim exemplu avionul militar pe care România l-a pus la dispoziție pentru transportul răniților. Imaginile aparatului de zbor purtând însemnele armatei române rămân pe ecran mai multe minute, motiv de mândrie pentru noi, românii de pe aici, dar și recunoaștere a unei expertize câștigate cu un preț atât de greu după Colectiv.

E atât de trist să vezi cum aceleași greșeli au fost repetate aproape la indigo și au dus la aceeași tragedie ca cea din București. Dar răspunsul mult mai eficient al autorităților de aici pare să fi integrat și o parte din experiența românească, infimă consolare târzie că toate viețile acelea și imensa suferință ce a urmat nu vor fi fost în van.

Scriam acum o lună că “un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție”. Voila! A început!

Ceea ce mi se pare mie extraordinar în tot ce s-a întâmplat până acum (2 PM ora României, 3 ianuarie) nu este intervenția spectaculoasă a armatei americane, finalizată cu extragerea lui Maduro din mijlocul capitalei venezuelene în mai puțin de o oră. Nu m-a surprins nici aparenta lipsă de reacție a armatei venezuelene, organizația super bine plătită pentru a asigura exact protecția regimului. Ceea ce am așteptat să văd a fost reacția Congresului american față de decizia președintelui de a porni o acțiune militară directă asupra unui alt stat. Mulți ar zice – un război. Sunt convins că Trump o va numi operațiune specială. Ei bine, o primă reacție a venit și este, literalmente, spectaculoasă!

Până acum, administrația americană a bombardat bărci cu motor care aparent făceau trafic de droguri, deși era evident imposibil ca acele șalupe să ajungă până la coastele americane aflate la 2000 de kilometri distanță. Apoi, au confiscat petroliere sub acuzația că acel petrol ar fi subvenționat traficul de droguri, deși doar un mare idiot poate crede că traficul de droguri – probabil cel mai profitabil business de pe lumea asta – are nevoie să fie subvenționat din vânzările de petrol. Iar acum vine această poveste, complet ridicolă și de un cinism absolut: armata americană a atacat o țară, bombardând capitala, două aeroporturi și o bază militară pentru a ajuta justiția să execute mandatul de arestare împotriva lui Maduro. Deci, încă o dată, SUA a trimis portavioane, submarine și trupe de asalt doar ca să-l protejeze pe cel ce venea cu acel mandat în buzunar.

Narativul ăsta nerușinat nu este menit să justifice intervenția prin prisma dreptului internațional, de care lui Trump nu îi pasă câtuși de puțin. Este inventat și împins cu forța în media americană doar pentru a justifica o acțiune militară care nu a fost autorizată de congres, așa cum spune legea. Dacă parlamentarii americani vor înghiți povestea asta, așa cum deja a făcut-o domnul senator Mike Lee, nu știu ce altă dovadă ne mai trebuie pentru a constata că ordinea constituțională americană a fost practic suspendată iar țara e condusă, discreționar, de un singur om.

Anul abia a început. SUA a intervenit în Venezuela și regimul iranian se clatină. Rusia, în ciuda aroganței tradiționale a lui Putin, nu stă nici ea prea bine. Toți trei sunt furnizori tradiționali de petrol pentru China. Ca să echilibreze balanța și să-și asigure o mână forte de negociere, China de ce nu ar lua Taiwan-ul, țara unde se produc jumătate din micropocesoarele globului?

Poate doar oamenii din jurul meu aveau obsesia asta, dar de când mă știu lumea m-a tot întrebat “Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Întrebarea a rămas aceeași până spre sfârșitul ciclului gimnazial. Răspunsul, nu. Până spre 10 ani, chiar și după 4 ani de succese în studiul viorii, am răspuns invariabil că vreau să mă fac polițist, spre marea dezamăgire a bunicii mele, preoteasa, care mă voia popă. Apoi, mulți ani, am răspuns diplomatic că nu știu, deși tot polițist mi-ar fi plăcut să mă fac. Doar că simțeam deja că nu e ca-n cărțile cu eroi și cavaleri pe care le citeam pe-atunci. Nu ajunsesem la Caragiale, dar începusem să simt că e o grămadă de Ghiță Pristanda în viața unui milițian. Cred că următoarea idee a fost să dau la drept, încurajat de profesoara din liceu cu care am făcut economie politică și filozofie. Dar trebuia să înveți pe de rost broșurile alea sinistre cu plenarele partidului comunist. Mi-ar fi plăcut să fiu magistrat, deși dacă mă uit la tagma asta astăzi, nu cred să-i fi putut supraviețui doamnei Savonea. Aș fi fost deja pensionar.

Nu c-aș fi nimerit-o mai bine cu ingineria, pe care am terminat-o când nu mai era nevoie de ingineri în România. Acum ar fi, dar am luat-o eu deja pe alt drum. Și nu zic că nu-mi place, dar când văd cât de obosit termin fiecare an, mă întreb dacă n-ar fi fost și o variantă mai ușoară. Dacă m-ar întreba cineva acum ce mi-ar plăcea să mă fac când voi fi mare, ei bine, aș ști ce să răspund. M-aș face Ștefan Hrușcă, să stau ascuns prin pădurile Canadei tot anul și să mă plimb două săptămâni din decembrie prin comunitățile de români, anunțând nașterea Domnului. Sau, mai bine, m-aș face Ștefan Bănică Jr, să bag două concerte pe an la Sala Palatului pentru fanele mele gata să leșine douzeci de ani la rând la aceleași mișcări de elvis tomnatic. Sau, de ce nu, m-aș face direct Maria Carei, ca să nu mă chinui nici măcar cu alea două concerte, doar să colectez banii de pe “All I want for Christmas is you – hu-hu” și să-mi ajungă iar tot anul. În fine, ați înțeles ideea. Nu mai vreau să fiu polițist, deși încă sunt mulți care-ar merita niște bulane pe spinare.

Am avut acum două seri o lungă discuție cu un suveranist. O persoană altfel educată și civilizată, ceea ce a și permis dialogul care a durat mai multe ore și s-a încheiat fără menționarea vreunei mame sau invocarea popularului “marș!”. Posibil să fi ajutat și terenul neutru (deh, Elveția!), vinul italienesc și cele mai necontroversate rețete tradiționale românești. Oarecum fără o ordine și fără o logică aparte, cam asta-i situația acasă în România:

Băluță o să câștige primăria pentru că sistemul nu o s-o lase pe Alexandreasca să câștige vreodată (well, pe-asta a cam ratat-o). Cine e sistemul? Securiștii (ăia răii), care l-au preluat pe Nicușor, care e așa de fraier că nici nu știe ce l-a lovit. Aur nu o să câștige niciodată alegerile în România pentru că nu va fi lăsat. PSD-ul va prelua AUR (cu asta s-ar putea să fiu de acord, deși e posibil la fel de bine ca AUR să preia partea suveranistă din PSD, ceea ce-i tot dracul ăla. Ăia vreo zece socialiști reali din PSD se pot muta la SENS). Deși există multă revoltă, suveraniștii nu vor revoluție și nu ar participa cu entuziasm într-o lovitură de stat (cum credeam eu). Autostrada Moldovei avansează accelerat pentru că o să fie nevoie de ea în războiul cu Rusia. Importanța ei este strict militară (o remarcă ciudată venind de la un sucevean mutat la București). UE vrea război cu rușii, ceea ce e evident din ce spune Macron (cine altcineva!) în fiecare zi. Am progresat în ultimii 6 ani doar pentru că UE are interese. Înainte de 2019 nu s-au făcut autostrăzi nu pentru că Dragnea, Grindeanu, Tudose și Dăncilă au avut altă agendă ci pentru că nu ne-a lăsat UE. Statul paralel a fost pe bune și încă mai e, dovadă că doamna Kovesi a fost recuperată de UE. Dacă vrei să vezi oameni care trăiesc bine în Europa atunci trebuie să te uiți la Ungaria. Orban e patriot, deștept și vizionar (nici mai mult nici mai puțin, fmm de geniu rotund!) Nu e adevărat că România a recuperat la PIB pe cap de locuitor față de vecinii unguri, cum greșit afirmasem eu. Alea sunt raportări mincinoase. România e colonie și va fi vândută la bucată. Singura noastră șansă, desființarea UE. Cel mai prost post de televiziune din România este Digi24, trompeta sistemului. Abonamentele Digi sunt ilegale, statul a închis ochii la o infrastructură ce le-a fost refuzată competitorilor, deci Digi e monopol. Au fost alungați din Ungaria (normal!). Deși amaronele italienesc din meniu e bunicel (o neașteptată amabilitate oferită gazdei), nu se compară cu vinul românesc. Nici măcar cu ăla moldovenesc. Vinurile italienești și franțuzesti sunt proaste. La aceiași bani, vinurile românești sunt mult, mult mai bune, asta după ce mă hazardasem eu să afirm că, din experiență, pe același segment de preț calitatea vinurilor românești e sub concurența europeană. Se știe că francezii importă vin românesc încă de pe vremea când tatăl suveranistului transporta cu tirul butoaie pline și se întorcea cu ele goale. De la Bordeaux. Purcariul moldovenilor e prost și el (am zis eu că se găsește în Elveția). Aparent cel mai bun vin din lume se face la Cotnari (mă așteptam la asta, e și vinul preferat al rușilor). Și pentru că am insistat că multe dintre vinurile românești au mai mult marketing și fiță decât calitate consistentă, dând ca exemplu, imprudent, “Caii de la Letea” cel făcut la mine în județ, la Niculițel, domnul suveranist a conchis scurt: e prost. Dar eu nu am zis că e prost, ci doar că, prin multiple jonglerii agresive de marketing, prețul a crescut de vreo câteva ori în ultimii ani. Nope, e prost. Și e scump pentru că se pune presiune din UE ca să-i scoată pe ai noștri de pe piață. Soluția: desființarea UE, dar cred că am mai zis.

De la Caracas, în Venezuela, și până la Miami, în Florida, sunt cam 2500 de kilometri, distanță pe care un iaht modern și rapid o acoperă în aproximativ o săptămână. “Traficanții de droguri” pe care Trump și armata americană îi tot omoară în largul coastei venezuelene sunt în bărci cu motor deschise. Chiar presupunând că șase oameni într-o barcă mică sunt suficient de idioți să creadă că pot naviga o săptămână în largul mării fără nimic deasupra capului, n-ar avea benzină decât pentru o zecime din distanță. Nu mai zic că ar ajunge la destinație cu cocaina în saramură.

Apropo de cocaină, producția Venezuelei este infimă, spre deosebire de vecina sa, Columbia, care produce 70% din producția mondială și 85% din cantitatea confiscată de poliția americană. Și e și mai aproape de Miami. Câtă cocaină produsă în Venezuela confiscă americanii? Sub 2%.

Dar, sigur, Trump și ridicolul său ministru de război, Hegseth, ne vorbesc de lupta patriotică împotriva drogurilor inventând cu nerușinare povești aberante și omorând oameni nevinovați. Într-o lume normală la cap ar trebui să înfunde pușcăria. În schimb, un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție. Și jumătate dintre ei, altfel oameni sensibili la 0.0001% din compoziția unui vaccin, îl cred fără să clipească.

PS. Probabilitatea unei dictaturi crește exponențial atunci când cei aflați vremelnic la putere știu că dacă pierd controlul ajung la pușcărie.

Am găsit Otopeniul mai cu susu-n-jos ca de obicei. Bagajele într-o oră de la aterizare, lucrări nesemnalizate, aglomerație ca înainte de Crăciun. De fapt, aglomerație ca înainte de sfințirea Catedralei.

………………

O bătrână care stătea pe propriul cadru cu roți, în zona pentru bagaje de la mijlocul autobuzului 700, m-a invitat să-mi parchez valiza lângă dânsa. De la Otopeni la Piața Victoriei am aflat că vine din Spania, că “mucușor a distrus Bucureștiul” că acasă “poți să mai vorbești cu oamenii”, că “spaniolii în față sunt politicoși și prin spate te vorbesc de rău” dar și că “românii, crede-mă… te f*t pe unde te prind”. La asta am crezut că n-am auzit bine și tot ce-am putut să bâigui a fost “Nu toți… nu toți…”. Oarecum în contrast cu afirmația anterioară, s-a plâns că “pe vremuri toti te voiau, acum nu te mai vrea nimeni”. Apoi s-a interesat dacă am primit scrisoare de concentrare la armată și m-a complimentat spunând că n-am nicio șansă să scap de mobilizare și război (în Ucraina), că arăt prea tânăr. Ne-am și emoționat un pic atunci când mi-a mărturisit că a venit să-i facă pomană fiului ei, dispărut acum câțiva ani și fără de care îi e foarte greu. “Poate să fi fost de vârsta ta”. Eu am coborât la Victoriei, ea mergea în Crângași, așa că ne-am urat de sănătate și toate cele bune, ba chiar am primit și un pupic de la distanță, în timp ce coboram, spre amuzamentul fetelor care stăteau pe scaunele din spate și care-au ciulit urechile tot drumul, să asculte conversația dintre doi diasporeni.

…….

Aș fi vizitat și eu catedrala, ale cărei picturi interioare par excepționale văzute la televizor. Dar ca să stai la coada aia îți trebuie antrenament, trebuie să ai jocuri în picioare, altfel nu faci față valului de pensionari care se revarsă dinspre Iași, energizați de Paraschiva.

Pe străzi și prin mall-urile orașului, multe cruci pe piept, la vedere, din aur adevărat sau de trompetă, ba chiar brodate direct pe bluzoane după moda rapper-ilor americani. Sper ca trendul ăsta să fi fost impulsionat de noua Catedrală mai degrabă decât de cultul noului mucenic Călin. Multe bărbi impunătoare de decebali, fitile scurte moștenite probabil de la Ștefan cel “degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” și manierele tradiționale ale spațiului dâmbovițean. În rest, just russian lips.

Ticăloșia, mitocănia și prostia crasă – în ordinea asta – pe care le-am găsit baleind de la un post TV la altul, au fost ca un pumn în plex – aproape că mi-au tăiat respirația. Cum ziceam mai sus – e nevoie de antrenament ca să reziști.

80% dintre noi vrem oameni noi. Dar, evident, nu oricine se califică. Dacă l-ai făcut golan pe golanul de Trump nu-i bine, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă-l pupi în cur pe Trump ești perfect, indiferent ce-ai făcut în rest. Dacă l-ai pupat în cur și pe Dragnea ești deja la alt nivel. Un mic pupic pe fesa lui Putin și ești ca nou, pregătit pentru șefia noului PSD.

Mai nou se dau multe nunți la TV. Se vede că sunt un pic decuplat, mi-a fost greu să-mi dau seama care-s invitați și care-s plătiți să cânte.

O tot confundam pe Loredana cu Anca Țurcașiu. Acum sunt Loredane peste tot.

Inițial am vrut să includ o mică recenzie a acestei cărți în episodul 23 al “Ce cărți bune am mai citit”. Dar m-am lungit și mi-au venit idei așa că am decis să scriu separat despre ea. Eu am citit versiunea în engleză, între timp a apărut traducerea în română la editura Litera, sub denumirea “De ce se prăbușesc imperiile”.

Face carieră în ultimii ani opinia larg împărtășită că civilizația vestului se prăbușește accelerat sub invazia imigrației, a decăderii morale a elitelor și a pierderii “valorilor tradiționale” sub atacurile perverse ale minorităților de tot felul. Sunt foarte mulți cei ce cred lucrurile astea, ba chiar sunt mulți istorici care susțin că imperiul roman, de exemplu, ar fi dispărut din aceleași motive (fără legătură directă, dar teoria a fost recent transpusă în film în Gladiator 2). Sunt la fel de mulți cei ce cred că încă e posibil să facem civilizația vestului great again, ca să citez din clasici. Dar e posibil, oare, când nu înțelegem corect simptomele și încercăm să ne tratăm de altceva?

Autorii acestei cărți vin cu o nouă teorie. Peter Heather este istoric, profesor universitar și specialist în istoria imperiului roman. John Rapley este profesor, specializat în dezvoltare economică globală și istorie economică. Împreună fac o paralelă foarte interesantă între cauzele care au dus la dispariția imperiului roman și lucrurile care se întâmplă astăzi și par să ducă la o mare resetare geopolitică. În viziunea autorilor nu atacurile barbarilor asupra granițelor au slăbit imperiul roman. Din contră, ceea ce a grăbit declinul au fost mai degrabă schimburile comerciale dintre imperiul bogat și barbarii din proximitatea frontierelor. Comerțul a dus, în timp, la dezvoltarea zonelor periferice și la apariția a noi poli de putere politică și financiară, cu pretenții din ce în ce mai mari față de puterea Romei. Bogații provinciilor romane, în încercarea lor de a-și păstra averile, le-au făcut loc noilor prinți vecini, cedând părți din largile lor moșii contra protecției militare. Ceea ce a însemnat din ce în ce mai puțini bani în vistieria imperială, generând acea mișcare centrifugală care a afectat încrederea cetățenilor, slăbirea armatei și, în final, disoluția accelerată, politică și administrativă, a autorității imperiale.

Cei care compară efectul imigrației din Europa de vest cu atacurile barbarilor asupra imperiului roman comit o mare eroare și cad pradă propagandei. Migratorii dispuneau de armate și veneau să cucerească. Valurile de imigrație vin în Europa pentru că există oportunitate, practic pentru că e nevoie de ei pentru a susține o demografie în scădere accelerată, o creștere care cere din ce în ce mai multă forță de muncă în domenii pentru care localnicii și-au pierdut interesul. Europenii găsesc ușor job-uri mai bune iar bunăstarea generală le permite multora să nu muncească (sisteme de suport, pensionări prea devreme, job-uri care sunt mai degrabă sinecuri). Două exemple opuse sunt relevante: marele imperiu american s-a ridicat pe imigrația masivă europeană și în doar câțiva ani a ajuns să domine lumea. La polul opus se află Japonia de astăzi, care a refuzat complet imigrația, deși a pierdut 25% din PIB în ultimii 30 de ani și are datorii publice masive, în principal pentru că are o populație îmbătrânită și în descreștere accelerată. Mulți tineri japonezi decid astăzi să emigreze, găsind salarii și condiții economice mai bune în Koreea sau în alte state asiatice.

Echivalentul întăririi barbarilor de la marginea imperiului roman este procesul de dezindustrializarea a societăților occidentale și externalizarea producției către marginalii din sudul global sau din estul european (ceea ce le reduce bugetele naționale). China este deja o putere mondială, India vine din urmă iar Polonia, de exemplu, chiar și România, au crescut masiv în ultimele decenii. Aceste creșteri au venit, parțial, pe seama bunăstării din unele zone ale statelor occidentale.

E posibilă dispariția unui imperiu fără conflict și fără declin economic accentuat? Europa occidentală dovedește că se poate. Colaborarea în găsirea unui echilibru este esențială. Comerțul aduce prosperitate și pace. Este exact ce refuză să facă imperiile care-și pierd influența, Rusia și SUA. Asta nu le va opri căderea, ba din contră, o va accelera.

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Am descoperit recent Spanish Love Songs, această trupă americană indie rock cu nume ciudat. Și numele melodiei pentru care am făcut o pasiune subită este ciudat, poate pentru că nu am încercat eu niciodată nici cocaină și nici pastile de depresie. Îmi plac, în schimb, enorm versurile, în special refrenul ăsta care descrie, în patru rânduri, despre ce mi-ar fi plăcut să scriu în toată perioada asta de când n-am mai scris:

“You said a problem’s not a problem till you call it by namePilot’s still a pilot till he crashes the planeI have the self-control of a universe expandingWho gives a fuck about landing?”