APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag

Inițial am vrut să includ o mică recenzie a acestei cărți în episodul 23 al “Ce cărți bune am mai citit”. Dar m-am lungit și mi-au venit idei așa că am decis să scriu separat despre ea. Eu am citit versiunea în engleză, între timp a apărut traducerea în română la editura Litera, sub denumirea “De ce se prăbușesc imperiile”.

Face carieră în ultimii ani opinia larg împărtășită că civilizația vestului se prăbușește accelerat sub invazia imigrației, a decăderii morale a elitelor și a pierderii “valorilor tradiționale” sub atacurile perverse ale minorităților de tot felul. Sunt foarte mulți cei ce cred lucrurile astea, ba chiar sunt mulți istorici care susțin că imperiul roman, de exemplu, ar fi dispărut din aceleași motive (fără legătură directă, dar teoria a fost recent transpusă în film în Gladiator 2). Sunt la fel de mulți cei ce cred că încă e posibil să facem civilizația vestului great again, ca să citez din clasici. Dar e posibil, oare, când nu înțelegem corect simptomele și încercăm să ne tratăm de altceva?

Autorii acestei cărți vin cu o nouă teorie. Peter Heather este istoric, profesor universitar și specialist în istoria imperiului roman. John Rapley este profesor, specializat în dezvoltare economică globală și istorie economică. Împreună fac o paralelă foarte interesantă între cauzele care au dus la dispariția imperiului roman și lucrurile care se întâmplă astăzi și par să ducă la o mare resetare geopolitică. În viziunea autorilor nu atacurile barbarilor asupra granițelor au slăbit imperiul roman. Din contră, ceea ce a grăbit declinul au fost mai degrabă schimburile comerciale dintre imperiul bogat și barbarii din proximitatea frontierelor. Comerțul a dus, în timp, la dezvoltarea zonelor periferice și la apariția a noi poli de putere politică și financiară, cu pretenții din ce în ce mai mari față de puterea Romei. Bogații provinciilor romane, în încercarea lor de a-și păstra averile, le-au făcut loc noilor prinți vecini, cedând părți din largile lor moșii contra protecției militare. Ceea ce a însemnat din ce în ce mai puțini bani în vistieria imperială, generând acea mișcare centrifugală care a afectat încrederea cetățenilor, slăbirea armatei și, în final, disoluția accelerată, politică și administrativă, a autorității imperiale.

Cei care compară efectul imigrației din Europa de vest cu atacurile barbarilor asupra imperiului roman comit o mare eroare și cad pradă propagandei. Migratorii dispuneau de armate și veneau să cucerească. Valurile de imigrație vin în Europa pentru că există oportunitate, practic pentru că e nevoie de ei pentru a susține o demografie în scădere accelerată, o creștere care cere din ce în ce mai multă forță de muncă în domenii pentru care localnicii și-au pierdut interesul. Europenii găsesc ușor job-uri mai bune iar bunăstarea generală le permite multora să nu muncească (sisteme de suport, pensionări prea devreme, job-uri care sunt mai degrabă sinecuri). Două exemple opuse sunt relevante: marele imperiu american s-a ridicat pe imigrația masivă europeană și în doar câțiva ani a ajuns să domine lumea. La polul opus se află Japonia de astăzi, care a refuzat complet imigrația, deși a pierdut 25% din PIB în ultimii 30 de ani și are datorii publice masive, în principal pentru că are o populație îmbătrânită și în descreștere accelerată. Mulți tineri japonezi decid astăzi să emigreze, găsind salarii și condiții economice mai bune în Koreea sau în alte state asiatice.

Echivalentul întăririi barbarilor de la marginea imperiului roman este procesul de dezindustrializarea a societăților occidentale și externalizarea producției către marginalii din sudul global sau din estul european (ceea ce le reduce bugetele naționale). China este deja o putere mondială, India vine din urmă iar Polonia, de exemplu, chiar și România, au crescut masiv în ultimele decenii. Aceste creșteri au venit, parțial, pe seama bunăstării din unele zone ale statelor occidentale.

E posibilă dispariția unui imperiu fără conflict și fără declin economic accentuat? Europa occidentală dovedește că se poate. Colaborarea în găsirea unui echilibru este esențială. Comerțul aduce prosperitate și pace. Este exact ce refuză să facă imperiile care-și pierd influența, Rusia și SUA. Asta nu le va opri căderea, ba din contră, o va accelera.

Vin cu cărți fabuloase tura asta, avem de toate, de la romane superbe și premiate până la cărți de istorie și geopolitică. Sunt multe, dar am tras să ajung din nou la zi cu ele. Ca de obicei, în ordinea impresiei pe care mi-au creat-o.

Nathan Thrall – O zi din viața lui Abed Salama. Anatomia unei tragedii din Ierusalim. Am cumpărat cartea asta imediat ce am văzut, pe copertă, că a fost recomandată de Yuval Noah Harari. Zece cărți de istorie nu te pot introduce mai bine în atmosfera unui loc și a unui timp ca o poveste bine scrisă. Un accident de circulație pe o șosea aglomerată din Gaza. De aici se desfiră povestea lui Abed Salama, tatăl uneia dintre victimele accidentului. Din atmosfera încărcată a acelei zile se desprind poveștilor oamenilor care sunt aduși de hazard împreună. Israelieni și palestinieni, evrei și musulmani, oameni de o parte sau de alta a gardurilor ce separă două lumi abisal diferite. Nathan Thrall, un evreu american care trăiește în Ierusalim, cunoaște bine lumea asta. Dincolo de frică, ură, diviziune și stereotipuri, dincolo de politica de apartheid a statului israelian, descoperim în scrierea lui Thrall că cei de partea răului nu sunt toți răi, așa cum cei de partea binelui nu sunt toți, sau întotdeauna, buni. Cartea mi-a adus aminte de Crash, filmul canadianului Paul Haggis, care a luat oscarul în 2005. Le recomand cu căldură pe ambele!

Cătălin Ranco Pițu – Mineriada s-a născut la revoluție. Am fost pe străzile Bucureștiului în 13 iunie 1990 și am fost martorul evenimentelor care au justificat aducerea minerilor (oare mai crede cineva c-au venit singuri?). Am ajuns întâi în Piața Universității și mai apoi am migrat, pe urma evenimentelor, spre strada Eforie, la sediul Poliției și spre vechiul sediu al Ministerul de Interne. Citind cartea, am retrăit sentimentul – de fapt convingerea – de atunci: că asist la punerea în scenă a unui mare spectacol mediatic pentru publicul fesenist al TVR-ului, o explozie de violență abil ațâțată și atent controlată, ce avea să justifice o violență și mai mare: venirea minerilor. 35 de ani mai târziu, nimeni nu a plătit pentru acele fapte deși, iată, dovezile au existat încă de atunci. Cartea asta e scrisă de un fost procuror militar care-i cunoaște foarte bine pe cei mai mulți dintre făptași, aceiași din dosarul Revoluției, pe care l-a documentat.

Samantha Harvey – Orbital. Un roman superb, care-ți dă șansa să trăiești un pic din experiența astronauților la bordul Stației Spațiale Internaționale și să vezi, cu ochii minții, pământul de dedesubt, mereu frumos și mereu diferit, adeseori dramatic. Veți dori să vedeți mai mult, eu m-am uitat la colecțiile de fotografii de pe SSI ale NASA. În egală măsură instructiv și poetic, romanul nu are nimic din aerul science fiction al filmelor hollywood-iene și nici invitație la expedițiile mogulilor tech din Silicon Valley nu este, ba din contră.

Samanta Schweblin – 7 Case Goale. O colecție de șapte povestiri scrise într-un stil cu care nu m-am mai întâlnit până acum. Atmosferă un pic noir, cu personaje adesea la limita dintre realitate și alienare, navigând prin lumea lor distopică aparent necontrolat dar mereu surprinzător – la un nivel cu totul nou al termenului.

Kazuo Ishiguro – Uriasul ingropat. Cartea asta este o frumoasă metaforă despre reconciliere și dragoste într-o epocă post-război, în care traumele par să fi produs o amnezie colectivă, care face dificila iertare inutilă. Și totuși, merită să lupți cu uitarea și demonii propriilor fapte doar pentru a păstra amintirea dragostei?

Stuart Gillespie – Food Fight. O carte interesantă, care vine de la un mare specialist al sistemelor alimentare (înglobând sub umbrela asta agricultura globală, industriile prelucrătoare și rețelele de distribuție a produselor agricole și a materiilor prime folosite în agricultură). Structurată impecabil, cartea ne plimbă prin istoria agriculturii globale, de la agricultura de subzistență din vechime, trecând prin influențele evului mediu, ale perioadei coloniale și ale modernizărilor de până astăzi. Afli despre abuzurile coloniale, înlocuite parțial de abuzurile multinaționalelor susținute de fostele puteri imperiale. Afli despre Nestle, unul dintre exponenții lăcomiei corporatiste fără scrupule, care a pus sănătatea oamenilor în pericol pentru câștiguri cât mai mari. Afli despre eforturile de reglementare (sau de dereglementare) din diverse state și de efectele lor asupra sănătății oamenilor. În final, autorul propune soluții pentru viitorul sistemelor alimentare, toate cu sens și o privire globală. Toate posibile, teoretic, deși nu cred că geopolitica actuală este în stare să implementeze asemenea măsuri, ceea ce va avea consecințe. Între timp, o concluzie e clară, cel puțin pentru mine: nu mâncați nimic fabricat de “Nestle”.

David Diop – Frate de suflet. Un roman din care poți înțelege procesul prin care războiul transformă idei nobile în eroi, iar eroii – mai devreme sau mai târziu – în victime sau monștri urâți de toată lumea. Doar că, mândri de eroii care s-au jertfit pentru cauză, prea puțini sunt cei ce ajung să-și asume monștrii propriei tabere și nimeni pare să nu-i mai poată explica atunci când războiul se termină.

Am descoperit recent Spanish Love Songs, această trupă americană indie rock cu nume ciudat. Și numele melodiei pentru care am făcut o pasiune subită este ciudat, poate pentru că nu am încercat eu niciodată nici cocaină și nici pastile de depresie. Îmi plac, în schimb, enorm versurile, în special refrenul ăsta care descrie, în patru rânduri, despre ce mi-ar fi plăcut să scriu în toată perioada asta de când n-am mai scris:

“You said a problem’s not a problem till you call it by namePilot’s still a pilot till he crashes the planeI have the self-control of a universe expandingWho gives a fuck about landing?”

Ultima dată când am făcut recomandări de lectură, la începutul lui ianuarie, ajunsesem la zi cu volumele pe care le-am citit și mi-au plăcut. Acum, 9 luni mai târziu, se naște acest episod 22, mult peste termen, căci perioada de gestație la citit cărți ar trebui să fie mult mai scurtă. Și de citit am citit, nu la fel de mult ca anul trecut din motive profesionale, dar suficient cât să fi scris mai des, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca de obicei, încerc să revin la zi pe repede-înainte. Le iau în ordinea în care le-am citit, că-s prea multe pentru o singură recenzie:

David Wallace-Wells – Pământul nelocuibil. Am început anul cu cea mai deprimantă carte posibilă, o elocventă descriere a consecințelor schimbărilor climatice în mijlocul cărora ne aflăm deja de ani de zile dar pe care, inconștient, decidem să le ignorăm. Și nu sunt doar interminabilele coduri roșii, secete, incendii și furtuni. Sunt ghețarii care s-au dus, e apa dulce tot mai puțină, e colapsul agriculturii, al economiei în general din anumite zone ale planetei, e iminența unor migrații de neimaginat. Adăugați la toate astea ambianța politică de spital de nebuni a ultimilor ani și concluzia e una singură: we are cooked!

Robert Kaplan – Gândirea tragică. Este interesant că am citit cartea asta cam în același timp cu domnul Bolojan, cel puțin asta a declarat în timpul unui interviu. Mărturisirea l-a mai ridicat un pic în ochii mei, căci este exact genul ăla de carte pe care ar trebui să o citească liderii de orice fel. Un îndemn la prudență, rațiune și înțelepciune, într-o epocă în care tot mai mulți cetățeni par să cadă pradă exaltaților radicali, cu gura mare și nimic de oferit în afară de haos.

Thomas Piketty – Nature, Culture and Inequality. Nu sunt complet de acord cu concluziile acestei cărți dar trebuie să remarc modul exemplar în care autorul, universitar de prestigiu și o voce autoritară a stângii moderne, își prezintă argumentele. Un punct de vedere asupra lumii care merită cunoscut.

Pankaj Mishra – Life after Gaza. Cartea asta, care ne vine de la un cunoscut scriitor indian, este o istorie a conflictului israeliano-palestinian, începând cu crearea statului israelian după sfârșitul crimelor oribile ale holocaustului și continuând cu complicata evoluția a conflictului din zonă până în zilele noastre. Autorul explică în detaliu motivațiile diverselor forțe aflate în conflict, preluarea inițiativei, în ambele tabere, de către cele mai radicale facțiuni și rezultatul acestei evoluții, războiul început după atacul Hamas din octombrie 2023 și răspunsul complet disproporționat al Israelului care continuă să omoare copii, civili și oameni nevinovați și să distrugă complet Gaza, fără nicio legătură cu obiectivul recuperării ostaticilor – ba chiar împotriva lui – și fără să poată explica rezonabil ce legătură au acțiunile cu distrugerea Hamas sau cu o eventuală strategie post-război. Ceea ce e deasemenea prezentat în carte este răspunsul timid, dezamăgitor al occidentului, motivat până în ziua de azi de vinovății istorice și de teama politicienilor de infama acuzație de antisemitism, eficient marchetată, cu motiv sau fără, de către gurvernul criminal al lui Benjamin Netanyahu.

John Steinbeck – Strada Sardinelor. Am citit că acest roman ar fi cea mai bine vândută carte a lui Steinbeck, un câștigător al premiului Nobel pentru literatură. Fiind singura pe care am citit-o până acum nu știu unde se plasează ea în portofoliul marelui scriitor american. Dar mi-a plăcut foarte tare felul în care scrie, va trebui să continui cu restul cărților care l-au făcut celebru.

Jumpa Lahiri – Aici mă regasesc. Jumpa Lahiri scrie superb. Am fost surprins că nu am găsit pe Aport o recenzie pentru ”Interpretul de maladii”, cartea care a făcut-o celebră și care mi-a plăcut enorm. Probabil că am citit-o înainte să mă apuc să scriu pe-aici. În continuare rămâne prima recomandare dacă vreți să citiți ceva de Jumpa Lahiri.

Marea. Vacanța de vară. Briza răcoroasă a serilor de august și sunetul valurilor care se sparg în mal. Amintirile vacanțelor de altădată, așezate frumos în straturi de timp, ca să nu amestece bunici, părinți, iubiri de-o vară, prieteni și cărucioare de copii. Mamaia cea dintotdeauna, sau poate doar Piațeta Perla, nisipoasă, îmbâcsită în fum de șaorme și mici, dar la o aruncătură de băț de Teatrul de Vară. Tradiția reluată a festivalului. Vedete de demult, unele pe care le știai și altele de care afli abia acum. Poveștile lui Octavian Ursulescu, bătrânul prezentator al Mamaiei, toate vechile cântece ale unor vremuri care par – și probabil sunt – dintr-o altă viață. Tot valul ăsta de nostalgie care i-a mânat pe spectatori spre Piațeta Perla și pe noi, ceilalți, spre piațeta mereu golită de audiență a TVR(i)-ului n-a avut nici cea mai mică șansă în fața țunamiului de prost-gust care se cheamă Paul Surugiu Fuego.

PS. A doua seară pare să fi fost mai aproape de ce te-ai aștepta să fie, cu bune și cu rele, festivalul muzicii ușoare românești. Vechea nomenclatură mamaistă a încercat să recupereze un pic din ce-a distrus Fuego aseară. Monica Anghel a și reușit, pentru câteva minute, iar Dida Drăgan a cântat mișto și a reușit să mă sperie ca pe vremea când eram copil. Loredana nu mi-a plăcut și abia mai târziu am înțeles că-i Anca Țurcașiu.

Cu ce ce ar trebui să rămân eu din clipulețul suveranist de l-am primit adineaori este imaginea sacului negru de plastic, 60 de litri standard, umplut cu aur de pe fundul lacului Vidraru și târâit spre portbagajul unui Renault (sau poate Peugeot?) de doi gealați din Marsilia.

Ia să încercăm un exercițiu de inginer progresist:

60 de litri înseamnă 0.06 metri cubi ori 19300 kg pe metru cub densitatea aurului, deși ăla de pe fundul lacului ar putea fi dacic deci chiar mai dens, în fine, facem înmulțirea pe calculatorul de pe ifon și ne dă 1158 Kg de aur în sac. O tonă și-un pic de aur.

Vânjoși francezii, rezistent sacul, curajoși ăia de i-au filmat și mai ales patrioți ăia de s-au indignat la combinația franțujilor.

N-am mai scris nimic de mult. Nici azi nu o voi face, doar public ceva ce a fost scris de mult. Că tot vorbim atât de mult despre deficit și taxe mai mari, textul de mai jos este despre unul dintre motivele care ne-au adus unde suntem.

Până am plecat din România, în 2013, am mers, toată familia, la o sală de fitness din cartier. La început era mică, improvizată într-o veche clădire ceauşistă, probabil un fost institut de cercetare dintre cele care stăteau goale de-a lungul marelui bulevard. Cam prin 2010 a început să crească, impulsionată de dorinţa tot mai mare a bercenarilor de a face sport, de poziţia favorabilă de lângă metrou şi de un spirit antreprenorial remarcabil al familiei care deţinea locul. Oameni amabili şi foarte atenţi cu clienţii, care au ştiut să aducă alături de ei numai angajaţi de acelaşi calibru, au preluat din ce în ce mai mult din clădirea dărăpănată, au renovat, au dezvoltat spaţii, au instalat echipamente. Astăzi, locul nu mai poate fi recunoscut, e o fabrică de sănătate pentru locuitorii cartierului şi, probabil, o fabrică de bani pentru proprietari.

Cinşpe ani câinele familiei a văzut un singur veterinar. În primii ani cabinetul nu era departe de noi. Aflaţi la început, cu relativ puţini clienţi, ne-am împrietenit uşor cu medicul şi cu soţia lui, ba chiar şi cu toţi angajaţii lor inimoşi. Rar lucru, au rămas împreună în aceeaşi echipă toţi anii ăia, chiar şi după ce cabinetul s-a transformat într-un adevărat spital şi s-a mutat într-o zonă mult mai scumpă a oraşului. Am fost martori ai acestui binemeritat succes până la momentul în care nici măcar profesionalismul lor nu a mai putut ajuta.

Îl aveam în telefon cu numele generic de “Instalatoru”. Primisem numărul de la o fostă colegă în care aveam deplină încredere şi uitasem numele, cum fac, din păcate, atât de des. Deşi ulterior ne-am împrietenit, în telefon a rămas la fel. Mi-a schimbat întâi instalaţia din apartament, mi-a pus centrală pe care mi-a înlocuit-o cu una nouă zece ani mai târziu, mi-a făcut instalaţia din casa de la ţară, fiind, an după an, din ce în ce mai ocupat pentru că era parolist, cinstit, rapid şi un extraordinar de bun meseriaş. S-a dovedit a fi şi un bun antreprenor, căci şi-a făcut o echipă care lucra aproape la fel de bine ca el.

Poate vă întrebaţi ce legătură este între poveştile acestor afacerişti bucureşteni, dincolo de succes. La niciunul nu am mai apelat de mulţi ani, deci e posibil ca multe să se fi schimbat între timp. Dar cât le-am fost client ceva i-a unit: niciodată nu mi-au “tăiat chitanţă”, absolut fiecare leu pe care l-am plătit a intrat direct în buzunarele lor, ca persoane fizice.

De ce i-am ales de exemple tocmai pe ei, din lista interminabilă a evazioniştilor mai mari sau mai mici? Până la urmă banii aceia, care nu s-au dus în taxele datorate statului pe TVA, profit sau salarii, au clădit, în cazul lor, nişte companii mai mari, mai solide, care au angajat mai mulţi oameni şi au servit cu succes comunităţile în care funcţionează. Nu m-aş hazarda să spun că sunt mai degrabă excepţii, dar sunt convins că sunt mult mai multe exemplele în care banii “salvaţi” de la taxele datorate statului se duc pe maşini scumpe, roabe de şampanie prin cluburi de lux sau palate cu sau fără turnuleţe. Şi tocmai de-aia am început cu ei, ca să nu fie simplu. Oricine va cădea de acord cu mine că e profund greşit să-ţi iei merţan cu banii care ar fi putut ajunge la un spital sau la o şcoală. Îmi place, de câte ori am ocazia, să-mi provoc interlocutorii să se pronunţe asupra opiniei că în România evaziunea fiscală este nu numai trecută cu vederea, tolerată, încurajată chiar de corupţie şi de incapacitatea statului de a impune legea, dar este de-a dreptul acceptabilă din punct de vedere social. Pentru mulţi români, să înşeli statul este echivalentul unui act de haiducie contemporană. Adesea nu reuşim să facem legătura dintre starea jalnică a infrastructurii statului, de exemplu, şi nivelul insuficient al bugetului, amintind, convenabil, doar de inabilitatea guvernului de a face suficient cu ce are la dispoziţie. Am întâlnit de foarte multe ori cetăţeni revoltaţi de infrastructura ţării, de inabilitatea noastră de a ne moderniza, de a investi. Printre ei, mulţi oameni care “nu tăiau chitanţă”, care îşi micşorau ilegal profitul, care plăteau salariul minim ca să nu contribuie corect la sănătate sau asigurări sociale.

Evazioniştii sunt nu numai treaba statului, fie el ANAF, procuratură sau poliţie. Sunt şi treaba noastră, a tuturor, şi cred că foarte mulţi s-ar conforma regulilor dacă ar constata că reacţia societăţii s-a schimbat.

La primul tur din prima manșă am votat cu doamna Lasconi intuind, corect, că are cele mai mari șanse să intre în turul doi, alături de răul mai mare. Deci vot util, căci doamna nu-mi plăcea în mod deosebit de când o auzisem, într-un interviu, spunând mândră că a votat ”Da” la referendumul pentru familia trandițională. În fraza următoare a adăugat că nu are nicio problemă cu minoritățile de orice fel – deși dacă s-ar fi adunat destule”Da”-uri de-astea nevinovate minoritarii ar fi dispărut pur și simplu din Constituția revizuită, cu tot cu drepturile lor. Încă președinta celui mai progresist partid din România pare să nu poată face diferența dintre poate propriile preferințe sexuale și restrângerea drepturilor constituționale ale unor cetățeni români.

E posibil ca doamna Lasconi să aibă dreptate într-o privință, aceea că decizia curții constituționale să-i fi vrut eliminați pe ambii candidați. Dar cam aici se termină dreapta ei judecată, în rest e doar orgoliu și o irațională credință în soarta dânsei de luptătoare înflăcărată. Un lucru pare să nu poată pricepe: că ce a calificat-o drept vot util în competiția cu îngălatul domn Ciucă nu e suficient împotriva domnului Crin Antonescu sau a domnului Nicușor Dan. Nu poți pretinde iar votul util de pe poziția a cincea a clasamentului.

Cu un pic de noroc ar fi putut fi astăzi președintele României. Cu un pic de judecată și-ar fi putut conserva aura aceea a neașteptatei finaliste care nu a fost niciodată înfrântă. Cu un pic de realism ar fi putut să rămână președinta celui mai progresist partid din România. Cu un pic de decență ar fi putut spera că lumea îi va uita această inexplicabilă și irațională ambiție (dacă asta este și nu altceva) de a merge până-n pânzele albe, când e clar că ce o așteaptă acolo e doar dezgustul majorității celor care cu câteva luni în urmă au sperat și au crezut în dânsa. Doamna Lasconi poate ajunge în turul doi doar dacă i se dă turul doi înapoi, dar vot util nu va mai fi niciodată.

Personal am văzut povestea aia cu da-ul de la referendum nu ca pe o inexplicabilă derivă ultraconservatoare a unei progresiste autentice. Am văzut-o ca pe o minciună, o înșelăciune – deci o problemă de caracter. Urmăresc de mult politica de la noi și de la alții. Problemele de caracter nu rămân niciodată singulare. Deci pregătiți-vă să vedeți mai mult de la doamna Lasconi, acum că e liberă de contract și Câmpulung nu cred să fie și destul de lat s-o mai încapă.

Toată lumea repetă povestea asta cu Putin care nu are de ales, e obligat să le livreze rușilor o victorie în Ucraina. Imposibil să iasă învins. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, trebuie să ne înclinăm în fața sorții implacabile. Ba chiar ar fi bine să-i dăm chiar și ce nu a apucat să cucerească în trei ani de război. Serios? Adică Putin îi minte pe ruși de 20 de ani și-i face vânt de la balcon oricui are curaj să comenteze ceva și tocmai acum, cu ocazia asta, Putin are nevoie de singurul adevăr din toată dictatura lui de rahat. De ce nu e posibil ca Putin să-i mai mintă încă o dată pe ruși cu n-are importanță ce poveste de doi lei care să semene a mare victorie? Aveți impresia că nu o vor înghiți încă o dată, diluată în votca zilnică?

Problema nu e că Putin nu are opțiunea asta, bineînțeles că o are, dar de ce ar folosi-o dacă are de negociat cu niște boi care sunt ori proști făcuți grămadă ori de-a dreptul trădători ai lumii libere, dracu știe pentru ce motive? Putin a pierdut războiul ăsta după prima săptămână de ostilități, orice rus știe asta și la fel de bine știe că dezastrul crește cu fiecare zi în care Putin refuză să-și recunoască înfrângerea și nimeni nu-l forțează să o facă.

Cealaltă poveste care face carieră și care este o tâmpenie sinistră este despre Europa cea complet lipsită de apărare odată ce americanii se vor retrage sau doar vor refuza să o mai apere. Să o apere de cine? Mai e vreun alt potențial agresor în afara rușilor? Realitatea este că dacă polonezii ar decide să intre în război alături de Ucraina – ceea ce mulți dintre ei chiar visează să facă – probabil că rușii ar fi respinși înapoi peste graniță în câteva săptămâni. La fel s-ar întâmpla dacă turcii ar decide același lucru. Încă o dată, vorbim de armata rusă care bate pasul pe loc de trei ani în fața ucrainienilor. Ce s-ar întâmpla dacă francezii, britanicii sau nemții, cu armatele și armele lor, oricât de puțin reînarmate ar fi ele astăzi, ar decide să intervină? Imaginea asta a motanului Tom care tremură în vârful scaunului de frica șoricelului Yuri mi se pare una dintre cele mai tâmpite narațiuni care face carieră în imaginarul public european. E ușor să confunzi responsabilitatea cu slăbiciunea și lipsa de agresivitate cu frica. Gura mare cu forța. De oricare partea a baricadei te-ai afla, greșeala asta va costa scump.