APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag

Trecui de dimineață prin cartier și văzui bradul ăsta, proaspăt scos din casă de un elvețian care trebuie să fie de-al cuiva din Jura, Oltenia ăstora de p´aci.

Olelei, mă fraților, bag seamă că voi nu văzurăți ce înseamnă asta! Azi îi sâmbătă, 31 Ianuarie, ceea ce înseamnă că doamna Olguța numa´ ce pierdu la mustață titlul de cel mai lung Crăciun din lume.

Rămase, totuși, cu titlurile de cel mai frumos târg de Crăciun din Europa și cea mai autentic optzecistă iarnă din România, ca pe vremea când iernile erau ierni și înăuntru era ca afară.

Ar fi trebuit să mă opresc la Lolita. Dar m-a mâncat în cur și-am ascultat și Afro-Carpathic, deși numele ″trupei‶ mirosea a suveranism de la o poștă.

În articolul anterior sugeram că AI-ul a captat magistral seva dramei tradiționale românești a iubirii înșelate de golanul plin de vrăjeală care-și petrece serile spărgând sămânță în scara blocului. Cu Afro-Carpathic, AI-ul atinge un nou superlativ: simulează perfect esența mișcării suveraniste românești contemporane. Vine cu versuri care plac urechii despre dor, țărișoară, munți, neam, tradiție și fapte bune, într-un melanj generat de trenduri globale și gestionat profesionist de algoritmi americani pentru recolta locală de like-uri de la patrioții noștri creștini și creduli. Ne imaginăm poate că beat-ul muzicii Afro-Carpathic seamănă cu Phoenix, fără să pricepem că, nici vorbă, AI-ul confundă hit-urile dacilor liberi, înlocuindu-le de-a-n pulea cu un ritm celtic care n-are nicio legătură cu ce asculta Decebal și nici măcar cu folclorul lui Grigore Leșe. Ce cântă Afro-Carpathic nu e nici afro și nici carpatic, e o variantă de muzică celtic- populistă. Credeți-mă, mă pricep, cât mi-au fost copiii bebeluși muzica celtică a fost singura care putea alina un pic durerile de colici și urletele aferente, deci am ascultat-o recunoscător vreo șase luni. Sau poate că, așa cum latina e de fapt daca veche și muzica celtică e maneaua veche a dacilor, doar că n-a descoperit nimeni asta până la AI.

Cât despre voci, una dintre melodii pare că fie foarte aproape de ce cântă Voltaj. În rest, nici vorbă de Delia, sunt convins că dacă George Călinescu cel mare s-ar apuca de cântat, cam așa ar suna.

În fine, ca să n-o mai lungesc, pare că AI-ul poate să genereze muzică catchy. Dar ca la fast food, la un moment dat s-ar putea să constatăm că e făcută din chimicale și îngrașă.

Îmi călcam cămășile pentru cele trei zile de birou ale săptămânii, ca orice bărbat modern, self sufficient și destul de zgârcit cât să i se pară scump 6 franci pe bucată la spălătoria din centru. Ascultam, resemnat și plictisit, un playlist Spotify generat de algoritmul lor care crede că știe exact ce-mi place mie. Și uite-așa a început ‶Stau la geam″. Primul meu gând a fost că băieții ăștia cu manelele și lăutăreasca devin din ce în ce mai mainstream, ceea ce nu e deloc o idee rea. E un filon gros de muzică bună acolo, dacă reușim să o aducem la lumină fără să-i distrugem sufletul, căci doar atâta are. Mulți încearcă, puțini reușesc.

Câteva minute mai târziu am recunoscut din nou vocea și stilul, de data asta în ‶Ultima felie″. M-am întrebat cu voce tare, deși eram singur, ‶who the fuck is this girl? Îmi place să vorbesc colorat în engleză când sunt singur, probabil că e o chestie a generației mele care a învățat engleză din traducerile Irinei Margareta Nistor, deci cum ar veni, ‶cine naibii e fata asta″? Am lăsat călcatul ca să iau telefonul să verific: Lolita. Drăguță. Am mai ascultat niște piese, de fapt le-am ascultat pe toate, dar de pe la a treia o bănuială mi-a încolțit în minte. Stau eu în Elveția, dar sunt suficient de aproape de ce se întâmplă acasă. Nu se poate întâmpla ca cineva, o Lolită oarecare, să lanseze peste noapte zece piese bune. Asta nu se întâmplă nici dacă te cheamă Ed Sheeran. M-am gândit imediat la AI, ceea ce google avea să-mi confirme în următorul minut.

Faza mișto e că vocea AI-ului (sau a Lolitei, în cazul ăsta) nu are limite. Pe oriunde ar încerca îi iese bine. Recunoști că e același timbru de la o melodie la alta dar se modulează, după caz, câteodată ca Delia, altădată ca Theo Rose, și probabil mai mereu ca știu eu ce lăutărese pe care nu am avut ocazia să le ascult. Dacă ar încerca o piesă rock sunt convins că mi l-ar aminti pe Cristi Minculescu cântând ‶O, baby, baby, tu vei fi a mea…″. Ceea ce e OK, câtă vreme avocații Deliei și cei ai lui Theo Rose nu văd aici o oportunitate. Serios, chiar sună bine! Sunt convins că o vom auzi cândva pe Theo Rose făcând cover-uri după piesele astea.

Ce e iarăși interesant când pui AI-ul să-ți facă un snop de melodii în aceeași seară este că ele au continuitate. Probabil că lucrul ăsta atrage, dincolo de versurile debordând de emoții primare, ascultătorii au aproape senzația că văd o telenovelă (turcească, normal). Dacă le-ai asculta în ordinea corectă ai trăi povestea alături de eroină: deși e o tipă mișto și-ar putea spera la mai mult, o atrage ireversibil golănașul cu cercel, vrăjeală și talent, care sparge semințe jos la scară în fiecare seară (Cercel). Se perpelește femeia de dorul ăluia și-i arde pieptul, și-i tremură carnea de pe ea. De curiozitate, chestia asta o fi metaforică sau chiar se întâmplă de-adevăratelea (Sudez țigările)? Mă tem că eu n-am auzit să fi produs vreodată asemenea reacții, dar recunosc că nici n-am purtat cercel vreodată. Sunt invidios, clar! În fine, să continuăm… Până la urmă șmecherașul o invită la o pizza, dar pentru că doar ce trăsese o lungă și nu-i ieșise pasiența Lolita noastră trebuie să plătească, lucru pe care îl face fericită și cu sufletul plin de speranță (Ultima felie). Doar ca să aflăm, ce surpriză!, că domnul continuă să nu prea aibă noroc la păcănele, așa că domnița noastră se trezește fără chestiile ei din aur și alte alea de prin casă. Deci lacrimi, suspine și blesteme din nou, doar că din alt motiv (Aur). Deși totul e AI, născută în mațele americănești ale algoritmului, dramă mai tradițional românească de-atât nu se poate. Noroc că e plin de pulifrici cu cercei care sparg semințe la scara blocului, deci e chestie de săptămâni până când Lolita noastră va fi fericită din nou. Scuze, speculez, iar AI-ul s-ar putea să nu dea doi bani pe soarta personajelor sale.

Și ca să închei, nu s-ar putea, totuși, ca AI-ul să învețe mai degrabă să calce dracului cămăși pentru trei zile pe săptămână de birou și să ne lase pe noi să facem muzică, din ce putem și cum ne pricepem?

Am așteptat ceva după cartea asta, am comandat-o la recomandarea celor de la Friendly Fire și aproape că uitasem de ea când am fost notificat că e pe drum, vreo trei săptămâni mai târziu. Am băgat-o peste rând direct în față și nu a protestat nimeni – cărțile așteaptă întotdeauna tăcute să le vină rândul.

Dar să nu divagăm, comentăm subiectul acestei cărți, un scenariu pe care îl propune Carlo Masala, profesor universitar la Bundeswehr University în Munchen și reputat specialist în studii de securitate al NATO. Am citit cartea aproape pe nerăsuflate și cred că scenariul propus este posibil. Câteva dintre presupunerile pe care le face autorul sunt foarte probabile. Altele, după părerea mea, mai puțin, dar felul în care văd eu lucrurile duce până la urmă cam în aceeași direcție.

Să le luăm pe rând, și o să încep cu cele cu care sunt complet de acord și care chiar sunt pe cale să se întâmple:

1. Ucraina va fi forțată de americani să capituleze și să semneze un tratat incomplet, nedrept și defavorabil, cu efecte interne majore. Eventualitatea unor presiuni masive asupra rușilor nu este luată în seamă. Practic, lui Putin i se dă tot ce cere. 2. Sfârșitul războiului aduce haos în Ucraina, un val imens de refugiați părăsește țara, propaganda rusă găsește suficienți trădători de care se ajută ca să divizeze societatea. Zelensky pierde alegerile, Ucraina e preluată de forțe pro-ruse. 3. Rusia pornește un efort de imagine pentru a-și redresa economia, Putin se retrage și pune în loc un tip care vinde un program reformist. FSB și GRU continuă să dețină frâiele. Armata continuă să se înarmeze. 4. Europa consideră războiul terminat și o lasă mai ușor cu înarmarea și consolidarea eforturilor de apărare. 5. America e condusă de Trump sau de vreun minion de-al lui. 6. Rușii atacă și cuceresc ușor o regiune din Estonia, cu o minoritate rusă semnificativă. Organizează acte de sabotaj în Germania și UK. Amenință, apoi, cu războiul nuclear pentru a descuraja riposta NATO. 7. În Franța nu mai e Macron președinte ci reprentantul extremei drepte, probabil Jordan Bardella care a fost până de curând amantul oficial al celei de-a treia generații de progenituri naționaliste și patrioate ale familiei Le Pen. 8. Americanii, francezii și nelipsiții vecini unguri sunt împotriva activării articolului 5 al NATO care spune că un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor. Rusia câștigă.

Ce-aș zice eu că e mai probabil să se întâmple față de scenariul prezentat în carte:

Dintre toți, cred că Rusia își dorește cel mai tare să încheie o pace și să iasă din rahatul în care singură s-a băgat. Dar Putin mizează pe faptul că-l are pe Trump în buzunarul de la piept – cel puțin până prin toamnă idiotul încă poate fi util – și că poate impune o listă maximală de condiții. Strategia americană de pace cu orice preț este iresponsabilă: să obligi Ucraina să cedeze teritorii pe care rușii nu le-au cucerit încă, unele purtând linii de fortificații esențiale pentru apărare, va avea consecințe majore. Să oferi, în condițiile astea, garanții de securitate, americane sau europene, e o greșeală politică uriașă. Rusia nu va rezista tentației de a ataca din nou o Ucraină fără apărare, probabil slăbită politic și militar de consecințele de după război. Ceea ce înseamnă că vestul va avea de ales între a-și onora garanțiile de securitate și a intra în război cu Rusia sau a-și călca încă o dată cuvântul. Probabil că Trump, cel puțin, ar alege a doua variantă (ca și în carte). Prostimea facebook-ului urlă de patru ani, de dimineața până seara, că UE ne bagă în război cu rușii, cînd de fapt exact genul ăsta de garanții iresponsabile pe care Trump le pregătește ne vor pune pe picior de război. Nu ar fi mai bine să nu se ajungă acolo și să se pună presiune acum pentru ca rușii să se retragă sau să-și diminueze semnificativ pretențiile? Cu o politică suficient de fermă lucrul ăsta ar fi perfect posibil. Dar Trump e vândut iar nouă, europenilor, nu ne-au crescut încă toate alea la loc.

Nu știu de ce mă simt un pic jenat să povestesc asta, dar de fiecare dată când primesc recomandări de cărți sau filme din surse respectabile și relevante le pun într-un fișier excel. Adaug doar anul și sursa recomandării, ca să-mi aduc aminte. ‶A house of Dynamite″ era în lista celor de la ‶The Economist″ cu cele mai bune filme din 2025. Azi am luat lista aia cu copy, i-am dat paste în Copilot și am întrebat AI-ul dacă e vreunul deja la închiriat pe youtube. Ei bine, așa am aflat că-l găsesc pe Netflix, unde plătesc abonament oarecum degeaba. Nu și în seara asta.

Netflix îl cataloghează drept Thriller/Drama – și exact asta este de la un capăt la altul. Săptămâna trecută, ‶One Battle after Another″ m-a ținut cu sufletul la gură cum niciun alt film nu a mai făcut-o de mult timp. Ei bine,‶A house of Dynamite″ a fost chiar mai intens. Sigur, cele două filme sunt complet diferite și intensitatea e singura paralelă care se poate face între ele, în afară, poate, de numărul de pușcoace pe metru pătrat, dar în America asta e o chestie cotidiană și dacă te duci să-ți iei o pâine.

Ideea – fără să stric plăcerea cuiva care nu a văzut încă filmul – este că SUA sunt super pregătite să răspundă unui atac nuclear, de oriunde ar veni el. Au proceduri pentru orice, straturi peste straturi de aprobări și nivel după nivel de escaladare a pericolului și a răspunsului. Filmul face o treabă excelentă să te informeze despre sistem și nivelul lui ridicat de profesionalism. Toți sunt antrenați, toți sunt super specializați pe bucățica lor, toți pot fi găsiți și conectați imediat. Dar când ceva se întâmplă, lucrurile se desfășoară foarte, foarte rapid. Înțelegi asta aproape imediat și probabil că nu o vei mai uita vreodată. Filmul este extraordinar, măcar pentru asta.

Ca să închei, am vorbit de tot acest sistem construit profesionist pentru a micșora riscurile de securitate pentru cetățeanul american, deși dacă cetățeanul ar cunoaște cam cât de impenetrabil este acest scut ar avea probabil un șoc major. Dar hai să lăsăm un pic sistemul de profesioniști la o parte și să ne concentrăm pe cei care au puterea de decizie. Uitați-vă la filmul ăsta, digerați un pic mesajul și apoi imaginați-vă finalul cu alți doi actori în rolurile principale: Donald Trump și Pete Hegseth*. N-ar mai fi thriller, ar fi horror cap-coadă.

*Poate că unii s-ar grăbi să spună că cei doi au un track record bun după cascadoria din Venezuela. Intervenția a fost, fără discuție, impresionantă, dar nu vom afla prea curând cât de mult au contat norocul și mai ales non-combat-ul armatei venezueliene, care pare să se fi întors cu fundul la adversar, din frică sau din interes.

L-am ascultat deunăzi pe domnul doctor în economie și ministru PSD al agriculturii Florin Barbu cum ne asigură că din limita de 180 de mii de tone de carne de pui fără taxe vamale pentru tot blocul UE, impusă statelor Mercosur, 90 de mii vor veni pe piața din România. M-am scărpinat în cap auzindu-l cum compară 90 de mii de tone importuri potențiale cu 600 de milione de pui producție și 300 de milioane de pui exporturi din România. Am rămas confuz când a zis la început că prețurile Mercosur sunt cu 40-50% mai mici, ca spre final să devină de 3 ori mai mici ca ale noastre. Și, brusc, am simțit nevoia de o informație ceva mai onestă de atât. Și mai inteligentă.

Îmi cer scuze, poate că domnul ministru a avut o zi proastă sau e mai inteligent decât pare și doar a vrut să-și prostească auditorii în cel mai tradițional mod de care PSD-ul e capabil. Totuși, dacă performanța administrativă e ceea ce ne dorim va trebui ca un ministru să fie în stare să translateze în puii mei tone în milioane de bucăți și invers. Altfel, nimeni nu o să treacă vreodată serios de genul ăla de contabilitate în care știm exact numărul de oi, dar miei…

Dar ziceam că avem nevoie de informație inteligentă. Hai să întrebăm inteligența artificială, despre care un recent studiu a constatat că e mai eficientă în a convinge tabere politice opuse despre un subiect anume. Deci, despre Mercosur:

You said:

Care ar fi o sumarizare corecta a noului acord Mercosur in domeniul agricol?

ChatGPT said:

Iată o sumarizare clară și actualizată a ceea ce prevede noul acord Mercosur în domeniul agricol (în principal în contextul acordului de liber-schimb între UE și Mercosur):

1. Accesul la piețe și tarife Acordul elimină treptat tarifele pentru marea majoritate a produselor agricole exportate din UE spre țările Mercosur, ceea ce ar putea spori exporturile de vin, ulei de măsline, ciocolată, produse lactate etc.  Pentru importurile din Mercosur către UE, accesul pe piață este limitativ: intrările de produse sensibile precum vită, păsări sau zahăr sunt reglementate prin quota (cantități prefijate) și, în unele cazuri, taxe reduse, nu eliminare totală de tarife.  2. Cheie: protecție pentru agricultura UE Acordul include un mecanism bilateral de salvagarde: dacă importurile agricole din Mercosur cresc brusc și cauzează sau amenință să cauzeze daune serioase producătorilor UE, UE poate suspenda temporar preferințele tarifare.  Regulile aprobate recent de Parlamentul și Consiliul UE detaliază cum se activează aceste salvagarde (ex. la creșteri peste 8% ale volumelor importate sau deprecieri mari de preț) și prevăd monitorizare regulată a pieței.  3. Standardele sanitare și de siguranță Toate produsele agricole importate în UE trebuie să respecte standardele stricte UE privind siguranța alimentară, sănătatea plantelor și animalelor. Acordul nu le reduce sau elimină — SPS (Sanitary and Phytosanitary Standards) rămân neafectate.  4. Păstrarea specificului produselor europene Acordul protejează peste 340 de denumiri geografice (GI) din UE împotriva imitațiilor pe piața Mercosur — de exemplu, brânzeturi, mezeluri tradiționale etc.  5. Impactul asupra piețelor agricole Acordul permite o creștere semnificativă a exporturilor UE, dar deschide sau extinde accesul produselor Mercosur pe piața UE în limite stabilite prin quota tarifare.  6. Controverse și temeri Mulți fermieri din UE sunt îngrijorați că prețurile mai mici la importuri agricole vor pune presiune competitivă pe producătorii locali. Proteste agricole au avut loc în mai multe state membre.  Există dezbateri politice intense în UE despre eficacitatea mecanismelor de protecție și despre respectarea standardelor de mediu în Mercosur.

 Pe scurt: Acordul crește comerțul agricol între UE și Mercosur prin eliminarea tarifelor și deschiderea piețelor, dar include quota, mecanisme de salvagardare și standarde stricte pentru a proteja agricultura europeană. Continuă să fie un subiect sensibil politic și economic în statele UE. 

You said:

Sunt cotele de import semnificative fata de productia Uniunii Europene?

ChatGPT said:

Da — în mare parte cotele de import pentru produsele agricole din acordul UE-Mercosur sunt destul de mici comparativ cu producția totală a Uniunii Europene și cu consumul intern. Asta înseamnă că volumul suplimentar permis de acord nu este, din punct de vedere pur cantitativ, un șoc major pentru piața agricolă UE. 

Iată câteva dintre cifrele semnificative:

 Carne de vită Quota de import la tarif redus este de 99 000 tone pe an (cu tarif de 7,5 %) — și doar în interiorul acestei cote se aplică avantajul comercial. Aceasta reprezintă aproximativ 1,5 % din producția totală de vită a UE, deci este o partajare modestă în contextul pieței interne.   Carne de pasăre Quota este de 180 000 tone duty-free anual. Acest volum înseamnă aproximativ 1,3 % din producția totală de carne de pasăre din UE.   Zahăr Se menține o cotă de 180 000 tone duty-free pentru zahăr din Brazilia (folosit pentru rafinare) și 10 000 tone pentru Paraguay. În total, aceste volume sunt în jurul ~1 % din producția de zahăr a UE.   Alte produse Alte cote (cum ar fi pentru orez, bioetanol, porcine etc.) sunt, în general, și mai mici în raport cu producția UE.   Ce înseamnă asta în practică

Aceste cote nu sunt semnificative ca proporție din producția UE — pentru sectoarele cheie ele se situează undeva în jurul ~1–1,5 % din producție sau consum.  Acordul nu deschide piața fără limite pentru produsele sensibile: după ce o cotă se umple, se aplică taxele obișnuite (care rămân ridicate), ceea ce limitează intrarea suplimentară. 

De ce fermierii încă sunt îngrijorați

Chiar dacă proporțiile relative par mici:

fermierii se tem de presiunea pe preț, fiindcă importurile pot influența piața locală chiar și la volume moderate; unele calculatoare (ex. de la JRC) arată că pentru anumite produse (ca pasărea) cota poate reprezenta un plus de ~10 % peste importurile deja existente, după cum spun unii actori din sector — ceea ce le sporește anxietatea. 

Pe scurt, cotele sunt calibrate pentru a fi mici în raport cu producția UE, dar îngrijorările fermierilor (în special privind prețurile și concurența în interiorul acelor limite) rămân reale și reflectă mai mult impactul dinamicii pieței decât un volum masiv de importuri introduse peste noapte. 

N-am mai văzut de mult un film așa mișto. Și nu numai mie mi-a plăcut, căci e dat drept favorit la multiple categorii ale premiilor Oscar. Dar se zice că filmul nu i-ar fi plăcut lui Trump, ceea ce înseamnă că are șanse suplimentare la toate premiile alea. Păi dacă nici Trump nu transformă în aur tot ce atinge, cine altcineva?

Nu știu ce-o fi înțeles ăla de i l-a povestit lui Trump, dar filmul nu e o poveste reală. Pleacă dintr-o ficțională și distopică societate americană de acum vreo 16 ani și ajunge în America zilelor noastre, doar jumătate distopică și cealaltă jumătate great again. Ce trebuie să fi deranjat secta de minioni posedați a maga este portretizarea negativă a ceea ce pare a fi ICE (Immigration and Customs Enforcement), armata mascată de hingheri a lui Trump, atât de prezentă zilele astea pe străzile americane. Aș fi putut să jur că unul dintre actorii din film e chiar cel care a ucis-o în Minneapolis pe Renee Nicole Good, în principal pentru că femeia a făcut dreapta fără să semnalizeze. Căci așa e în măreața Americă, dacă-ți spune Garcea să îngheți și nu o faci, well… ți-o meriți și ești împușcat. Sigur, dacă scapi de glonțul primordial al lui Garcea poți să te judeci dup-aia zece ani, să treci prin cinci recursuri, încă două în anulare, să pensionezi două generații de judecători și, eventual, să dovedești că ești nevinovat. Dar dac-ai clipit la momentul greșit, ghinion! Gaură-n cap!

E o secvență în film în care hingherii ICE intră într-un supermarket închis. La casă, un puști mexican îi vede și o ia la fugă, motiv pentru unul dintre salvatorii Americii să-și pună pușca la ochi, căci ce altceva te-ai putea gândi să faci când intri într-un supermarket închis? Ca european, ca român pentru care înjurătura de mamă e prima reacție, chestia asta cu pușcoacele e de bezna minții. Dar ce știm noi?

Povestea filmului, deși captivantă, este o ficțiune pentru că sunt convins că toate societățile alea secrete, fie ele revoluționare (din extrema stângă) sau conservatoare (din extrema cealaltă), în realitate nu există. Sau există doar ca să ajute niște pulifrici să se creadă miezul din dodoașcă. Nu-ți trebuie KKKlan ca să promovezi o politică rasistă așa cum nu-ți trebuie revoluție ca să progresezi. Sunt mii de ani în care conservatorii și-au tot luat-o în freză și lumea a continuat să meargă înainte pe drumul ei, deci nu o s-o oprească Trump și nici măcar guru Georgescu, atacantul nostru de la Dinamo Moscova. Conservatorii sunt întotdeauna în echipa care pierde, doar trebuie să ai răbdare.

Iar m-am lăsat dus de val, nu-i așa? Să revenim… Actorii. Cred că e rolul în care mi-a plăcut cel mai mult de Leonardo Di Caprio. Ar merita un Oscar, deși nu știu ce alți contracandidați sunt. Sean Penn joacă și el excepțional, deși mă tem pentru sănătatea lui fizică și mentală. Benicio del Toro în rolul antrenorului de karate este magistral. Toți ceilalți joacă super bine! Într-un fel, îmi pare rău de tot ce-am scris, mă gândesc că poate unii vor decide să nu vadă filmul pentru că am scris eu rău de Trump. Ar pierde, pentru că filmul e atât de mișto, dar doar pentru cine nu are deja pe nas ochelarii ăia care te fac să vezi peste tot teroriști domestici în suv-uri honda.

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Principala emisiune de știri a televiziunii naționale RTS1 vorbește despre solidaritatea europeană și suportul pe care Elveția îl primește pentru tratarea victimelor incendiului din Crans-Montana. Este dat ca prim exemplu avionul militar pe care România l-a pus la dispoziție pentru transportul răniților. Imaginile aparatului de zbor purtând însemnele armatei române rămân pe ecran mai multe minute, motiv de mândrie pentru noi, românii de pe aici, dar și recunoaștere a unei expertize câștigate cu un preț atât de greu după Colectiv.

E atât de trist să vezi cum aceleași greșeli au fost repetate aproape la indigo și au dus la aceeași tragedie ca cea din București. Dar răspunsul mult mai eficient al autorităților de aici pare să fi integrat și o parte din experiența românească, infimă consolare târzie că toate viețile acelea și imensa suferință ce a urmat nu vor fi fost în van.

Scriam acum o lună că “un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție”. Voila! A început!

Ceea ce mi se pare mie extraordinar în tot ce s-a întâmplat până acum (2 PM ora României, 3 ianuarie) nu este intervenția spectaculoasă a armatei americane, finalizată cu extragerea lui Maduro din mijlocul capitalei venezuelene în mai puțin de o oră. Nu m-a surprins nici aparenta lipsă de reacție a armatei venezuelene, organizația super bine plătită pentru a asigura exact protecția regimului. Ceea ce am așteptat să văd a fost reacția Congresului american față de decizia președintelui de a porni o acțiune militară directă asupra unui alt stat. Mulți ar zice – un război. Sunt convins că Trump o va numi operațiune specială. Ei bine, o primă reacție a venit și este, literalmente, spectaculoasă!

Până acum, administrația americană a bombardat bărci cu motor care aparent făceau trafic de droguri, deși era evident imposibil ca acele șalupe să ajungă până la coastele americane aflate la 2000 de kilometri distanță. Apoi, au confiscat petroliere sub acuzația că acel petrol ar fi subvenționat traficul de droguri, deși doar un mare idiot poate crede că traficul de droguri – probabil cel mai profitabil business de pe lumea asta – are nevoie să fie subvenționat din vânzările de petrol. Iar acum vine această poveste, complet ridicolă și de un cinism absolut: armata americană a atacat o țară, bombardând capitala, două aeroporturi și o bază militară pentru a ajuta justiția să execute mandatul de arestare împotriva lui Maduro. Deci, încă o dată, SUA a trimis portavioane, submarine și trupe de asalt doar ca să-l protejeze pe cel ce venea cu acel mandat în buzunar.

Narativul ăsta nerușinat nu este menit să justifice intervenția prin prisma dreptului internațional, de care lui Trump nu îi pasă câtuși de puțin. Este inventat și împins cu forța în media americană doar pentru a justifica o acțiune militară care nu a fost autorizată de congres, așa cum spune legea. Dacă parlamentarii americani vor înghiți povestea asta, așa cum deja a făcut-o domnul senator Mike Lee, nu știu ce altă dovadă ne mai trebuie pentru a constata că ordinea constituțională americană a fost practic suspendată iar țara e condusă, discreționar, de un singur om.

Anul abia a început. SUA a intervenit în Venezuela și regimul iranian se clatină. Rusia, în ciuda aroganței tradiționale a lui Putin, nu stă nici ea prea bine. Toți trei sunt furnizori tradiționali de petrol pentru China. Ca să echilibreze balanța și să-și asigure o mână forte de negociere, China de ce nu ar lua Taiwan-ul, țara unde se produc jumătate din micropocesoarele globului?