APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag

Nu l-am mai văzut de 12 ani. Ar mai avea destul până să facă vârsta de pensionare, dar domnul colonel e deja pensionar de zece ani. Pare să nu-i priască, s-a îngrășat și mai mult, e buhăit la față și pare mult îmbătrânit. Bine, nici filmulețul pe care l-a postat, cu fața lui în prim-plan, de aproape, nu-l ajută. Fața rămâne fixă pe jumătate din ecran în timp ce domn colonel în rezervă face un 360 ca să vedem și noi în jur. Pe lângă el niște tipi relativ tineri, probabil foști ofițeri și ei. Mai încolo, păstrând respectuos distanța, recunosc după fețele tâmpe un grup de foști subofițeri care-și flutură steagurile și urlă ceva. Toți poartă veste albastre pe care scrie A.N.C.M.R.R. M.A.I – care cred că înseamnă, în mare, apeviști în retragere sau rezervă. Nu știu diferența dar nu cred că e important – toți se bucură de pensiile generoase ale statului român, semnificativ mărite anul trecut – și-ar vrea mai mult. Mă mai uit o dată la turul domnului colonel, doar ca să-mi confirm că peste jumătate din ei nu au încă 60 de ani – și ținând cont de ravagiile alcoolismului probabil că unii nici 50.

Deși nu postează de obicei filmulețe, domnul colonel e foarte activ pe FB. Bine, eu îl știam un feroce pesedist din garda pretoriană a lui Dragnea. S-a luptat vajnic cu statul paralel deși, în definiția propagandei vremii, chiar el fusese statul paralel. Mai nou domnul colonel e suveranist. Acum vreo doi ani reposta plin de mândrie patriotică avertismentul dat clasei politice de generalul aurist Mircea Chelaru. 41 de generali, 316 colonei, 39 comandori aviație și marină, 56 locotenent-colonei, 8 maiori, 10 căpitani precum și 31 maiștri militari și subofițeri au semnat acea mizerie legionaroidă. Ce, nu știați că avem atâția generali? Or mai fi și alții care (încă?) n-au semnat.

Domnul colonel a făcut poze la marele meeting din octombrie anul trecut din Piața Victoriei, imortalizând atmosfera revoluționară de patriotism pe steroizi a adunării. Apoi am văzut aceeași euforie la protestul din noiembrie, cu o zi înainte de alegerile parlamentare de pe 1 Decembrie. Tinerii pensionari vor respect și pensii mai mari, care să nu le fie impozitate. Dacă se coace și de-o lovitură de stat, de ce nu!?!?

– De câte ori ați zburat cu șeful Marcel Ciolacu în avioane private?

– De câteva ori și cu dânsul și fără.

Laura Vicol, nevastă Nordis, fiind atât de exactă în declarații pe cât te-ai aștepta de la un fost președinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaților.

″Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată″.

″Speri mata, dar speri degeaba!″ spunea o vorbă românească provenită, probabil, din înțelepciunea populară a după-blocurilor gri. Well, iată cum românașul de cartier are încă o dată dreptate. Mea culpa, domnilor și măi băjeți! Cu paragraful de mai sus încheiam acum patru ani trecerea în revistă a realizărilor administrației Trump, pornind chiar de la lista promisiunilor electorale cu care și-a început mandatul. Dacă vreți să vă reamintiți unde a rămas și de unde începe lunea viitoare găsiți mai jos punctele principale.

N-a fost să fie de adio căci, surprinză!, americanii mai vor o tură cu alegerea Rusiei pentru președinția SUA. Sper ca de data asta să le ajungă, căci peste patru ani maxim ce-ar mai putea avea de o valoare comparabilă ar fi candidatul preferat al Chinei, să-i zicem Elon Musk.

Până atunci, întrebarea rămâne: o să mai rezistăm încă 4 ani cu Trump?

Mă grăbesc să termin recenziile de carte și să ajung la zi, conștient că mâine e luni și vine vremea să băgăm iar capul la fund. Cine știe când o să mai am timp de scris și chiar și cu cititul o să fie mai greu. Doamnelor și domnilor, ultimele cărți citite în 2024:

Cristian Manolachi – Revolverul arhanghelului

Constatăm și ne oripilăm că ne bântuie din nou strigoiul căpitanului Zelea-Codreanu, în fruntea legiunilor sale de moroi neîngropați. După război, comuniștii au ratat spectaculos ocazia de a face distincție între gardiștii criminali, cei ce le-au fost complici lor sau naziștilor și lumea veche a regatului României, cu partidele și elitele ei imperfecte dar încă democratice. Comuniștii au umplut de-a valma pușcăriile cu oameni de toate felurile. Mulți au plătit complet nevinovați așa cum alții au scăpat deși n-ar fi trebuit, adesea strecurându-se în noul partid comunist. Istoria predată în școală a vorbit puțin și oarecum în șoaptă despre crimele odioase ale legionarilor – și despre partea noastră de vină în coșmarul Holocaustului. După revoluție, am ratat din nou șansa de a ne curăța nu numai de comunism dar și de influența unui neo-legionarism care a renăscut. Ne-am înghesuit să cumpărăm cărțile republicate ale lui Eliade, Cioran, Noica și Nae Ionescu, fără să înțelegem sau să ne pese că sunt oameni care și-au pus talentul în slujba unor criminali și au îndemnat la prigonirea unor oameni fără altă vină decât cea de a se fi născut evrei sau țigani. Am fi putut măcar să luăm aminte – și să înțelegem ce au greșit. De-aia suntem și astăzi bântuiți de strigoii gărzii de fier și de-aia, cum zicea Eugen Ionescu, ne rinocerizăm pe zi ce trece.

Cartea lui Cristian Manolachi despre mișcarea legionară este una dintre cele mai bune mărturii ale unei ideologii care a făcut și continuă să facă mult rău României. Sunt documentate crimele rămase nepedepsite ale capilor legionari, barbaria doctrinei și cultul crimei și al jertfei printre membrii de rând, complicitatea mai mult sau mai puțin interesată a diverșilor potentați dar și larga susținere pe care au avut-o printre cetățenii needucați sau intelectualii atinși de noua religie a fanatismului politic. Dintre toate faptele lor, nu puține, care contrastau izbitor cu ideologia propovăduită a omului nou – legionarul integru și credincios, mereu cu crucea pe piept – acest cult al crimei este cel mai șocant. Așa se și termină cartea, cu acel biblic ‶Să nu ucizi!‶ pe care legionarii ortodoxiști l-au înecat în sânge de evreu, de țigan sau de ‶jidovit‶ (probabil varianta interbelică a actualului soroșist).

Yascha Mounk – The identity Trap

Trăim o vreme în care radicalismul politic e din nou la mare modă. Iar realitatea tristă este că obtuzitatea unei ideologii radicale, înainte să producă reacția marcantă a oamenilor responsabili, crează, ca în fizică, o radicalizare similară de semn opus. Am început cartea asta crezând că o să citesc despre capcana politicilor identitare ale suveraniștilor. Am descoperit surprins că este despre exact opusul – o amplă analiză a dezvoltării ideilor pe care extrema dreaptă le-a numit, cinic, ‶woke‶ și pe care autorul le numește, academic, ‶sinteza identitară‶. Originea fenomenului se găsește în diversele mișcări pentru drepturi civile, fie ele ale negrilor americani, feministe sau ale diverselor minorități sexuale. Dezămăgirea creată de persistența inegalităților sociale, chiar după aparenta restabilire a egalității în fața legilor, a produs un curent de gândire care contestă, printre altele, importanța realității obiective, bunele intenții ale majorității, posibilitatea comunicării și înțelegerii între diversele grupuri identitare sau șansele reale de a depăși aceste diferențe. Curentul promovează soluții cum ar fi segregarea grupurilor minoritare pentru protejarea lor (reducerea inegalităților prin separarea identitară a grupurilor?!?!) sau politicile care impun o abordare ‶echitabilă‶ față de cea doar egalitară – cu alte cuvinte o politică de discriminare pozitivă care să reducă decalajele dintre majoritate și minoritate. Acolo unde au fost implementate astfel de politici ele nu au adus progresul scontat – ba dimpotrivă, au produs o reacție puternică de respingere care a adâncit și mai mult diviziunile între grupuri și a alimentat vederile extremiste. Autorul argumentează excelent că soluțiile pentru inegalitățile încă existente stau în efortul de a reglementa eficient egalitatea prefectă în fața legii, indiferent de identitatea persoanei, o meritocrație reală, un efort mărit de integrare a grupurilor identitare diferite, o separare clară între problemele, de exemplu, produse de rasism și cele socio-economice comune tuturor minorităților. A accepta că societățile noastre sunt încă injuste și imperfecte, a lupta pentru o lume mai bună, rareori presupune o abordare radicală. E nevoie de inteligență, perseverență și răbdare, calități care din păcate nu stau pe toate gardurile în zilele noastre.

Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă

Nici nu știu de când exact stă cartea asta la mine în bibliotecă. Dar acum, că l-am descoperit pe Tudor Ganea, sunt convins că următoarea își va găsi calea pe lista scurtă, fără să mai stea la coadă. Cartea mi-a plăcut enorm deși mi-a scurtat semnificativ o noapte, căci n-am putut s-o las și să mă culc. Am retrăit alături de autor perioada ‶sălbatică‶ a anilor 90, ba chiar m-am întrebat dacă nu ne-om fi intersectat vreodată, întâmplător, prin zona aia din Constanța sau pe plaja adesea pustie (atunci, cel puțin) dintre Pescărie și Faleza Nord. Sigur n-am avut ghinionul de-a mă întâlni cu unele dintre personajele sale, a căror existență zbuciumată autorul o evocă literar într-o manieră care face Cântecul păsării de plajă una dintre cele mai bune cărți în limba română pe care le-am citit vreodată.

George Saunders – Pastoralia

E a doua carte a lui George Saunders pe care o citesc, după excelenta Lincoln între vieți. Mi-au plăcut chiar mai mult povestirile ‶Pastoraliei‶. Decorurile se schimbă de la una la alta, ai putea avea impresia chiar că nu toate ne sunt contemporane sau chiar că unele ar putea fi SF-uri distopice ale unui mâine scăpat de sub control. Dar știi permanent despre ce lume este vorba, chiar privită din unghiuri diferite. Lumea mizerabilă a sărăciei care alienează, cea fără speranță și fără viitor. Lumea care-și permite rareori luxul vreunui reper moral – și-atunci doar pentru a-și dovedi, din nou, că nu de-acolo vin soluțiile ci din efortul permanent de a încasa, de a răbda și de a te autoamăgi că acolo unde ești e soartă și nimic altceva. O lume privită printr-o lupă care redă, fără milă, fiecare detaliu. Superbă carte!

Am citit niște cărți extraordinare în ultima vreme. Inițial am zis să le trec pe toate în recenzia asta, dar ar fi păcat și lipsit de respect să le înghesui de-a valma aici deci va urma, în curând (sper), și episodul 21.

Amin Maalouf – Cruciadele văzute de arabi

Asta a fost prima carte despre cruciade pe care o citesc, s-a întâmplat să fie scrisă de un parizian născut în Beirut, adică într-unul din locurile atât de disputate de cruciații creștini din Europa, de creștinii imperiului bizantin și de numeroasele triburi și monarhii musulmane. Povestea ne poartă de-a lungul a 200 de ani, din 1099, anul venirii în Siria a primilor cruciați și până în 1291, anul cuceririi de către musulmani a ultimei redute creștine. Este imposibil să nu faci o paralelă între acele vremuri și istoria contemporană, la fel de plină de conflicte ca acum un mileniu, în aceeași zonă care cuprinde astăzi statele moderne ale Siriei, Libanului, Israelului, Palestinei și, parțial, Egiptului. Aceleași rivalități și trădări între facțiunile musulmane, aceleași alianțe temporare și surprinzătoare între adversari ireconciliabili, victorii care nu durează și, peste toate, atrocități inimaginabile comise de ambele tabere în numele religiilor pe care le propovăduiau, crime fără niciun Dumnezeu și fără niciun Allah. O carte de istorie importantă, bazată pe mărturiile istorice musulmane ale epocii, care se citește aproape ca un roman.

Bent Flybjerg, Dan Gardner – Cum se fac lucrurile mari

Bent Flybjerg este profesor universitar și o autoritate în materie de mari proiecte de infrastructură, domeniu pe care îl studiază deja de zeci de ani. Este cel care a creat, împreună cu echipa pe care o conduce, cea mai mare bază de date de proiecte semnificative din toate domeniile și de pe tot globul. Ce face diferența între un proiect finalizat la timp, care a costat cât a fost estimat inițial și care produce rezultatele pentru care a fost creat și un dezastru complet – cum ar fi, de exemplu, autostrada Transilvania a lui Năstase, începută acum 20 de ani și încă neterminată? Citind cartea realizezi că diferența e dată de multe lucruri de bun simț, deși asta nu face lucrurile neapărat simple. Project management-ul e o meserie suficient de complexă, care poate deveni imposibilă când în treabă își bagă coada orgolii, politruci sau incompetență. Sau, cum ar fi în exemplul nostru transilvan, un prim-ministru care trăiește de 20 de ani ca un fost monarh, el și odraslele lui, din ce-a reușit să agonisească în cei 4 ani de mandat.

Morten Stroksnes – Cartea mării

″Cartea mării″ este povestea unei partide de pescuit. Tulcean fiind, am auzit de-a lungul timpului multe povești de pescuit dar ″Cartea Mării″ nu are nimic de a face cu ele. Este o odă superbă închinată măreției naturii, mării și peștilor ei, comunității pescarilor norvegieni din nord și culturii care-i ține încă uniți în tradițiile, obiceiurile și felul lor unic de a trăi în armonie cu natura. Superb scrisă, ca un puzzle de mici povești mai noi sau mai vechi despre o lume multicoloră, m-a fermecat iremediabil, fără să-mi pot aduce aminte dacă până la urmă au prins peștele ăla sau cât de mare a fost.

Jenny Erpenbeck – Eu plec, tu pleci, el\ea pleacă

Întotdeauna am crezut că un mod eficient de a sparge, chiar și pentru o clipă, barajul propagandei sau ideologiilor de orice fel este prin povești emoționante, bine scrise sau bine filmate, care reușesc să trezească umanitatea mai mult sau mai puțin adânc îngropată în fiecare dintre noi. Cartea asta e un strălucit exemplu. Este povestea unui pensionar german care descoperă, încercând să ajute un grup de africani solicitanți de azil, că în spatele fiecărui ″dosar″ sunt oameni, povești, tragedii și motivații ce nu au nimic de a face cu narativele limitate ale facebook-ului, tiktok-ului sau politicienilor extremiști. Dincolo de pielea lor închisă la culoare se ascund sentimente, năzuințe sau frici cu nimic diferite de ale noastre. Nu ei sunt cei vinovați pentru neîmplinirile sau eșecurile noastre sau ale celor din țările de unde provin, doar că ei sunt, cel mai adesea, cei care plătesc scump pentru toate.

Santiago Amigorena – Ghetoul interior

Romanul descrie suferințele unui evreu polonez care a reușit să emigreze în Argentina chiar înainte ca Holocaustul să zdrobească comunitatea evreiască din care provenea. Torturat de grija pentru soarta celor rămași acasă, eroul se izolează de prieteni și familie într-un ″lagăr″ personal ridicat zi de zi din durere și gânduri negre.

Alice Weidel este co-președinta AfD și nominalizarea partidului german de extrema dreaptă pentru funcția de cancelar, în cazul în care vor câștiga alegerile anticipate din februarie. Ultimele declarații ale politicienei germane au ajuns și pe la noi. Doamna Weidel dorește transformarea Uniunii Europene strict într-un spațiu de liber schimb, fără nimic altceva.

Alternativa pentru Germania (AfD), ca absolut toate celelalte partide populiste suveraniste ale Europei, este eurosceptic, antiimigrație, islamofob, climato-sceptic și adept al mișcării anti-vacciniste, este împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, dorește stoparea ajutorului dat Ucrainei și încetarea sancțiunilor contra Rusiei. Pe la colțuri, pe FB și pe Tiktok, adepții lor sunt voalat antisemiți și neo-naziști, mai ales în fostele cantoane est-germane, unde sistemul de educație de pe timpul comunismului a neglijat subiectul responsabilității germanilor pentru ororile WW2.

Să recunoaștem, o evoluție politică destul de ciudată pentru o bancheră ambițioasă care a lucrat pentru Goldman Sachs și Allianz Global Investors. Nu e singura stridență din biografia doamnei Weidel. Prin 2018, în timp ce era parlamentară în Bundestag, declara că locuiește în Germania, în timp ce apriga luptătoare împotriva imigrației avea rezidența fiscală la Bienne, probabil orașul cel mai de stânga al Elveției. Împreună cu soția și cei doi copii, doamna Weidel deținea un apartament cochet la trei străzi de mine. Da, ați citit bine. Lidera conservatoare trăiește cu o femeie, ceea ce pentru mulți dintre noi nu este o problemă – alta decât șocanta ipocrizie a doamnei respective. Dar nu e tot. Consoarta doamnei Weidel, care se bucură în Elveția de toate drepturile acordate minorităților sexuale, este de origine sri-lancheză, lucru nu foarte important în diversitatea cosmopolită a Bienne-ului dar aparent inacceptabil în propaganda AfD. Același AfD care primea mari sponsorizări ilegale din Elveția, motiv pentru care sunt investigați de ambele țări.

Ostilitatea afișată evident de societatea Bienne-ului la aflarea identității noului concetățean a făcut ca familia Weider să părăsească orașul pentru a se stabili mai aproape de Germania, în cantonul elvețian Schwyz. Nici acolo nu este bine primită, majoritatea locuitorilor fiind nemulțumiți de vecinătatea acestei persoane. Și nu pentru că ar fi o lesbiană imigrantă cu o profesie globalistă. Doar pentru că este cine este.

Poate nu ne iese nouă tot timpul când e vorba să votăm cum trebuie. Nici când e să facem ceva să ne ferim de urgia care vine peste noi.

Dar să creăm Miorițe… Doamne, buni suntem! Lăsăm totul baltă, facem un cântec de-ți rupe inima-n două, tragem un plâns și bang! a mai trecut o mie de ani.

Unii ar zice că așa ne-am salvat și de-aia încă vorbim românește printre toți slavii ăștia din jur. La scara miei de ani lucrurile arată, fără discuție, bine. Depinde și de standarde. Pentru pensionarii de peste 10 ani s-ar putea ca lucrurile să fie nu chiar așa de pozitive dar asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci! Așa a fost mereu, băi turturică!

…..

Vai sărmana turturică!Zboară, zboară, până pică.Unde vede-o apă bună,Ea zboară ca o nebună.Unde vede-o apă rea,Ea o tulbură şi-o bea, măi!

Nu chiar la asta mă refeream când am zis mai devreme “Luați-i mingea!” Sincer, acum probabil că mulți (sau toți?) ne simțim ca maestru’ Lăcătuș fără minge.

Dar, ca să mai continui un pic alegoria fotbalistică – deși m-am dezumflat ca o minge de 35 de lei – intervenția CCR ne aduce aminte, brutal, că pe lumea asta nu există doar magnifica noastră echipă care-și mai dă din când în când cu stângu-n dreptu și atacanții lu‘ Dinamo Moscova. Există și tot felul de becali, pinalți și mitici. În meciul viitor, când ne va fi probabil și mai greu să-l trimitem pe GeorgeS la vestiare, va trebui să ținem cont și de ăilalți care tot pun talpă. Nu toți merită la vestiare. Unii merită la puș… ăăă pardon, la brutărie. La brutărie am vrut să zic.

Hai că are dreptate Celentano, ne-am cam dus după fentă. Nu-i nimic, se mai întâmplă, până la urmă suntem țara lui Hagi, plus că în campionatul tiktok orice șarlatan mărunt poate să devină un mic Hagi vreme de vreo câteva săptămâni.

Dar ateeenție, vedeți că vine ăla iar spre poartă și s-ar putea să ne dăm cu stângu-n dreptu’ și dup-aia să ne luăm și craci. Ochii la minge!

Acuma, om fi noi țara lui Hagi, dar eu zic să suntem și țara lui Gică Popescu. Păi ce dracu’, am ajuns să luăm bătaie acasă de la Dinamo Moscova? În loc să ne dea el nouă craci, nu mai bine îi dăm noi ce se dă, tradițional și abundent, la noi pe stadion? Și-l trimitem la vestiare?

Luați-i mingea! Hai România!

Domnul Chițu stătea în bloc de când se dăduse în folosință, prin 87, și-i știa bine pe toți vecinii, majoritatea apeviști sau personal tehnic de prin miliție sau armată. Când s-a pensionat, prin 95, a devenit noul adjunct al administratorului de bloc. Gospodar, cum se mai numea jobul. În mod normal nu erau multe de făcut. Mai mergea să plătească vreo chestie, să cumpere consumabilele necesare curățeniei și o ținea sub observație pe femeia de serviciu. Mai scria câte-un anunț pentru avizier, mai repara ceva ici-colo, iar pe unde nu se pricepea el însuși să închidă vreun robinet sau să bată un cui chema un meseriaș din rețeaua lui de cunoștințe. Oamenii care veneau făceau treabă bună și nu luau mult. Mesajele de la avizier erau o poveste de fiecare dată, de cele mai multe ori involuntar hilare, dar măcar pricepeai ce vrea să zică.

Cu totul altfel stătea treaba dacă te apucai să vorbești politică cu omul. Știa că nu-i bine și de obicei se abținea. Și vecinii știau și de obicei nimeni nu-l provoca. Dar și când se pornea….. te luai cu mâinile de cap! Din cel mai cumsecade pensionar se transforma într-un posedat din care se revarsă valuri de fiere și frustrare. Într-o vreme, deja cam pe timpul lui Băsescu, în care chiar și pesediștii cei mai răi începeau să mai priceapă din lumea în care trăiesc și să-și adapteze un pic discursurile lor retrograde, nea Chițu rămăsese în lumea fesenismului dur de la începutul anilor 90. Vremea lui nu ne vindem țara, a privatizărilor prin MEBO și a dolarilor trași la xerox în sediul penețeCD.

Mi l-am adus aminte pe domnul Chițu, Dumnezeu să-l odihnească, în timp ce ascultam fragmentele de interviu cu ideile economice ale domnului Georgescu, cam aceleași cu ale fostului nostru gospodar. Doar că interviurile sunt de săptămâna asta, sfârșit de 2024. Până azi credeam că omul e doar un șarlatan mediocru, atent construit în studio din zeci de populisme bine aranjate în discurs. Well… mi-e clar acum că omul nu e doar șarlatan. Ce mi se pare de tot râsul – dar doar până duminică seara, când se va dovedi de plâns – e că mulți zic că nu votează cu Lasconi că-i proastă. Haaa!?!?!? ……