Ascultam în seara asta cîntecul proaspăt al Carlei Bruni,l’Amoureuse. Are femeia o voce pe care dacă o asculți, ți se dizolvă în sîngele, se ridică la cap și-ți topește mintea în plăcere. Stai așa vrăjit(ă) și astepți continuarea cu sufletul la gură, după care mai vrei o doză. Apoi îl fredonezi într-una pînă amețești.
Nu știu de ce cîntecul acesta se asociază cu unul din adolescența mea. Nu pot să-mi aduc aminte cum o chema pe fata ceea cu voce ca dulce, dar fredonam cu aceste cuvinte:
“…Şi rîde, şi plînge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea…”