Am vrut astăzi să scriu despre altceva. Am chiar un text început despre ALTCEVA. Dar cu riscul să fiu acuzată de lipsă de originalitate, eu azi voi fi în rând cu lumea.
Da, eu știu că în orice problemă, trebuie să pornești de la partea ta de implicare, că niciodată nu există un singur vinovat, că o problemă, un conflict este rezultatul unui șir de acțiuni nerezolvate la timp, la apariția cărora a contribuit fiecare dintre cei implicați.
Azi dimineață (am reluat șirul plimbărilor pe jos în oraș), m-am prins la gândul că, de aproape 19 ani de când locuiesc aici, niciodată orașul acesta nu a fost mai urât, mai vechi și mai înapoiat. Arată ca în prag de ciumă. Și asta m-a făcut să mă întristez. Și să mă simt neputiincioasă. Fără emfaze și patos, dar și eu iubesc orașul acesta, fac publică această iubire, chiar dacă nu intenționez vreodată să candidez la primărie.
Am descoperit că nu mai există trotuare în această capitală europeană unde, timp de jumătate de iarnă, am scos la pensie două perechi de cizme. Am înțeles că nu sunt într-atât de bogată încât să-mi permit să circul pe jos. Sunt nevoită să-mi șterg hainele de mașinele parcate pe fostele trotuare, să mă poticnesc și să atârn caraghios într-un picior când, alegând și ghicind care gorapă plină cu apă e mai puțin periculoasă, mă afund până la glezne (în cel mai fericit caz) când traversez strada.
Știu, în orice situație există circumstanțe atenuante și circumstanțe agravante. Știu că natura are farmecele, dar și pacostele ei. Dar e ridicol să mai dăm vina pe condițiile meteo, noi trebuie să ne acomodăm la ele, nu natura nouă. Eu chiar aș fi de acord să acopăr personal cu pietriș gropile din traseul pe care merg la grădiniță cu copilul în fiecare dimineață, dacă aș ști că acestea nu țin acolo numai până a doua zi și dacă aș ști că nu primesc în frunte pietrișul acela de sub roțile vreunui taxi.
Ceea ce mă deranjează și mă înfurie e că seara, când mă întorc din oraș, văd reportaje de la primărie, în care cei care ar trebui să rezolve problemele orașului, se ceartă pe criterii politice ca baistrucii care își măsoară puțulicile. Pentru ei contează să apară într-o lumină cât mai favorabilă în fața alegătorilor partidul pe care îl reprezintă. Nu pot împărți înde ei titlul de cel mai bun, cel mai deștept, cel mai creștin, cel mai intelectual, cel mai viril, se îngrijesc să aibă buchetul frumos și poezia învățată la bustul lui Eminescu și Vieru și la ședințele primăriei vin cu mașina de serviciu până în anticameră.
Iar orașul acesta a scăpat de sub orice control. Ia încercați să puneți o masă sau un scaun oriunde. Sau un panou. Sau un copac. O să vă pomeniți mai întâi cu polițistul cu amenda, care vă spune că nu aveți dreptul să instalați nimic în spațiul public, apoi cu funcționarul care admite că aveți totuși unele drepturi contra plată. Mă rog, ordinea în care vă vizitează cei doi poate fi și inversată, dar sensul rămâne același.
Deci, se creează impresia că acest spațiu public, care se numește Chișinău, e ținut de vânzare de către funcționari, la ce bun să te mai ostenești să urmărești să fie curat?
Cred că în loc să se certe la ședințe, aleșii locali trebuie să fie la datorie, pe teren. Să existe comisii care să amendeze agenții economici care nu au grijă de curățenia spațiului pe care îl închiriază și de teritoriul de acces la spațiul în care sunt amplasați. Să fie sancționate adminsitrațiile blocurilor locative în jurul cărora e mizerie, să numere pubelele de gunoi, la urma urmei, o pot face și fără creion și hârtie, o să le ajungă doar degetele pe care le au la ei. De ce nu există termeni limită pentru finisarea unor lucrări? De ce după ce sunt schimbate țevile, dispare drumul și trotuarul? De ce aleșii publici se prefac întruna că nu știu, nu au auzit despre aceste probleme? Nu trăiesc în orașul acesta? Nu ies niciodată din primărie?
Da, știu, un funcționar public nu e neapărat un gardian public, dar care sunt responsabilitățile unui ales local? De ce astăzi nu mai are nimeni respect, admirație pentru vreunul?
De ce atunci când mă revolt sunt întrebată ce am făcut eu pentru orașul meu de un funcționar public care lunar face un singur lucru pentru orașul meu, al lui, al nostru – își ridică salariul?
Hai că știu că n-am epuizat subiectul. Și că scriind astea n-am făcut nimic pentru orașul acesta. Dar poate nimeni nu poate face nimic pentru orașul acesta… de unul singur?
P.S. Poza asta nu e deloc optimistă și nici frumoasă. Dar relevantă, din păcate. Am luat-o de la Liviu Burlea.
