Confidential | cu Liliana Popusoi

Primăvara îmi dă târcoale deja. O rochie roz așteaptă în șifonier să fie scoasă la plimbare, câteva stofe înflorate și altele pastelate visează (de fapt, eu visez) să se facă rochii și fuste, hormonii motanului tot primăvăratici sunt, nu mi-a rămas neflocăită nicio floare pe pervaz, nici măcar cactușii. Dacă înainte mă gândeam să schimb doar ghiveciurile, acum am înțeles că trebuie să-mi cumpăr și flori.

Ieri am făcut o vizită de documentare la un magazin nou și am decis deja cu ce lenjerie de pat și elemente de decor vreau să întâlnesc primăvara asta în mansarda noastră.

Evident, primăvara se resimte și în trusa mea de cosmetice, unde rujurile în nuanțe de roșu și roz le înghesuie pe cele bej și maro.

Ultimele mele achiziții și mici atenții de la Avon chiar mi-au creeat o dispoziție primăvăratică. În special rujul din gama Ultra Color Indulgence, cu un miros intermediar între pepene galben și cireșe (Doina insistă că e numai zemos) este o adevărată încântare: și culoare, și textură și miros, și gust!

Și pentru ca încântarea să fie completă, acum folosesc și un liquid eye-liner din gama Avon superextend, de culoare maro, pentru un look natural. Folosesc eye-linerul pentru prima dată, dar am învățat repede să-l mânuiesc și îmi place mult efectul. Am înțeles deja că un eye-liner și un ruj bun salvează situația în zilele în care ai ieșit de dimineață în oraș ”fără față”, iar peste zi apar evenimente și întâlniri la care e nevoie, cel puțin, să afișezi un chip mai fresh, dacă nu un look perfect. Dacă mai ai la îndemână o cremă BB sau una corectoare, atunci situația e sub control. Iar eu port întotdeauna o cremă BB sau CC (Colour corrector cream) cu mine. Acum am CC de Avon ideal flawless, nuanța shell și, pot spune cu certitudine că doar cu aceste trei produse cosmetice în geantă mă simt pregătită pentru orice provocare.

Iar așteptarea asta a primăverii o învălui în aroma parfumului Cherrish (tare multe dulcegării mă înconjoară în ultimul timp și nici măcar nu îmi displac).

Să vină primăvara asta odată! Să crească iarbă peste glod și frunzele să acopere tencuiala scorojită și gri a blocurilor și să ne pomenim, fie și virtual într-o lume nouă! Într-o lume care renaște sau, cel puțin, are speranță pentru onouă viață.

Dragi oameni buni și cititori, de azi am trecut într-o căsuță nouă – confidential.md – sper să vă placă. Sunteți bineveniți!

Îmi amintesc vechea curte a casei părintești, acoperită pe atunci cu oale roșii ungurești. Casă cu calidor, puțini probabil știu ce înseamnă ”calidorul”, în cazul nostru însemna o garnitură din lemn cu dichiseală pentru casă – un fel de bondiță cu streașină dăltuită cu uzoare, cu stâlpi și cu prelate de culoare cafeniu întunecat, care ascundea prispele. Era făcută de mâinile bunelului meu Chiril, Dumnezeu să-l ierte.

În fața casei era o răzătoare, un dispozitiv pentru curățat încălțămintea de noroi, un dreptunghi sudat de nădejde din vergele elastice de fier, care aveau niște linii oblice desenate pe ea, liniile ieșeau în relief. Răzătoarea avea o lamă de vreo 4 cm lățime de-a latu, la o distanță de 15 cm de pământ, de care ne curățam încălțămintea. Iar când nu erau părinții acasă, pe răzătoarea aceea ne legănam de mai mare dragul, că vergeaua aceea din care era confecționată, era elastică și noi urcam cu picioarele pe lama răzătoarei, ne lăsăm cu greutate în față sau în spate și fierul acela se arcuia frumos și ne legăna înainte și înapoi, mai bine spus, ne arunca în direcția opusă, iar noi ne țineam bine cu mâinile și picioarele. Frumoasă zăbavă, o poate înțelege doar cel care a încercat-o vreodată.

Și uite, într-o zi când mă îndeletniceam cu această interzisă zăbavă, am aflat că-s frumoasă. Am aflat, am descoperit mai bine fie spus. De pe răzătoarea aceea, se reflecta în sticla de la geamul ”cladăucei” (un echivalent al căsoicei, ceva între debara=cladovkă și casă de vară), chipul unei fete pe care n-o observasem vreodată. Era proaspăt pieptănată, purta rochie în floricele de culoarea liliacului, avea față rotundă și se holba cu ochi mari. Eram singură în ogradă, m-am apropait de geamul acela și m-am convins că aceea îs eu. Aveam vreo zece ani. M-am uitat atent la chipul meu reflectat în sticla prăfuită a bucătăriei noastre de vară și în acel moment am comparat în mintea mea toate pieptănăturile și ochii tuturor fetițelor pe care le cunoașteam și am ajuns la concluzia că nici una nu-i ca mine. Am păstrat secretul, jur că nu am spus nimănui până acum întâmplarea și gândurile mele de atunci, pentru că sunt total lipsite de modestie. Și m-am purtat în continuare de parcă aș fi fost o fetiță obișnuită, dar în sinea mea știam că toți ceilalți mă văd cum m-am văzut eu în momentul acela reflectată în sticla geamului.

De ce vă spun asta? Zilele acestea mi-a revenit în minte întâmplarea din aceea primăvară, pentru că am ascultat multe toasturi închinate femeilor, în colectiv și la întâlniri private, am văzut la televizor sondaje despre cadourile pe care le așteaptă femeile, am studiat cu atenție chipuri de femei, comportamente, am discutat despre unele destine de femei. Doar a fost 8 Martie, prilejurile au fost destule.

Știți ce mă deranjează cel mai mult? Mă enervează și mă miră în același timp? De altfel, când o aud rostindu-se, nici nu știu exact ce mă încearcă: milă sau iritare. E vorba de fraza ”M-am simțit și eu femeie” sau ”Să  mergi acolo, să te simți și tu femeie” sau ”Să încerci și tu aia, să vezi cum te simți femeie”… Cum să te facă altceva sau altcineva să te simți femeie? Iar în restul timpului ce ești? Ce simți tu că ești?

Eu m-am simțit dintotdeauna bine în pielea mea femeie. Și pentru asta nu a fost neapărat nevoie să mă dichisesc, să mă răsfăț, să mă duc undeva, să fac ceva special sau să facă cineva ceva special pentru mine. Când îmi cos haine frumoase, merg la coafor, la SPA, o fac pentru starea mea de bine, pentru că așa simt eu în momentul acela, nu ca să mă simt femeie sau să mă privească bărbatul meu cu alți ochi.

Nu zic, au fost momente când m-am simțit nedreptățită, dar asta nu m-a făcut să-mi fi dorit să mă nasc altceva decât femeie. Eu nu am făcut niciodată diferența între a fi femeie și a fi om, a fi bărbat și a fi om. Eu am știut de la început ce-s și m-am primit și purtat ca atare. Iar gesturile și atențiile pe care le primesc, cred că sunt mai degrabă o subliniere sau o apreciere a ceea ce sunt deja și nu a ceea ce pot fi sau cum mă pot simți mai departe. Și nu-mi plac discuțiile astea despre discriminare, prejudecățile. Cred că a fi femeie, sau a fi bărbat, are o sumedenie de avantaje, pe care și le identifică sincer fiecare pentru sine și pe care nu le-ar schimba pentru nimic în lume. (Eu prefer să mă pensez odată la două zile decât să-mi rad barba J) Și mai cred cu tărie că fericirea și starea de bine a fiecăruia dintre noi țin de ceea ce putem noi obține, nu de ceea ce pot face alții pentru noi.

Îmi place să primesc flori. Nu văd nimic rău în sărbătoarea de 8 Martie, dacă e o zi în care se fac gesturi frumoase. Aș vrea să văd mai des femei cu flori în brațe, decât cu sacoșe încărcate. Dar și sacoșele acelea își au probabil rostul și însemnătatea în cotidianul lor. Știu și femei care preferă să aibă cu ce umple sacoșele când se întorc acasă, decât să vină cu flori.

Consider că azi sărbătoarea de 8 Martie e denaturată tot din cauza unor femei care au uitat să aprecieze gesturile simple, să se iubească așa cum sunt. Dragostea, respectul și aprecierea nu înseamnă preț, înseamnă gesturi, crescându-vă prețul, vă știrbiți din valoare. Iar conotațiile politice sau sociale ale acestei sărbători sunt doar niște pretexte.

De ce am înșiruit alineatul de mai sus? O colegă de-a mea, când a văzut inelul cu diamant de pe degetul altei colege, care tocmai fusese cerută de nevastă, mi-a spus cu năduf: ”De-aș fi fost eu fiică de ministru, să vezi câți umblau după mine!” Dar eu cred că dacă ea ar fi fost fiică de ministru, relația ei cu bărbații nu s-ar fi schimbat.

Nu trebuie să comparați cadourile voastre cu ale altor femei. Nu trebuie să comparați hainele, casele, bărbații, copiii cu ale altora. Voi sincer ați dori să trăiți cu viețile altora? Niște vieți gata aranjate? Voi chiar nu v-ați privit niciodată dintr-o parte? Nu v-ați văzut chipul reflectat într-un geam? Nu v-ați descoperit? Nu ați aflat cine sunteți și ce aveți de făcut ca să vă doriți viața altora și s-o ratați pe-a voastră?

Ceea ce tocmai ați citit (dacă ați avut răbdare să ajungeți până la capăt), n-a fost un manifest feminist. Nici n-am intenționat să vă scriu morală. Dacă nu am fost explicită, o să vă spun scurt: mie îmi plac oamenii care se acceptă și se respectă. Care știu să meargă prin viață pornind de la ceea ce sunt, nu de la ceea ce pot deveni. Cu ei mi-e interesant, mi-e comod și mă simt bine.

Am participat ieri la o întâlnire de suflet la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, prilejuită de expoziția pictorului Andrei Mudrea, cu genericul ”Metamorfozele luminii”.

Criticii de artă au clasificat pe influențe sentimental-artistice activitatea pictorului Andrei Mudrea, discipol al maestrului Mihai Grecu, împărțind-o în perioada romantică, urmată de cea dominată de teme inspirate din istoria neamului și ajungând la perioada guvernată de forme, în special, abstracte, de care este pasionat în prezent artistul. ”Este o simfonie a culorilor care ne bucură ochiul și inima”, a subliniat criticul de artă Tudor Stăvilă.

”Metamorfozele luminii” cuprinde 160 de lucrări, realizate pe parcursul ultimilor ani, pictorul Andrei Mudrea rămâne fidel unei tradiții – celei de a organiza expoziții personale odată la cinci ani, pentru a prezenta publicului rezultatele ”aburinde” ale muncii sale.

Personal consider că cioburile de lumină multicoloră, împrăștiate în tablourile lui Andrei Mudrea, cele care trădează formele metamorfozelor, trebuie admirate pe îndelete și în singurătate. Poate și din acest considerent eu joi am fost impresionată mai mult de obiectele de artă, ”mesajele sculpturale”, precum le-au numit criticii și colegii de breaslă ai lui Andrei Mudrea. De asemenea, m-au impresionat profund iconografiile lui Andrei Mudrea, nu cred că asta are neapărat legătură cu Postul Mare, în pragul căruia ne aflăm.

Îmi place Andrei Mudrea pentru că este un artist luminos, un reper al vieții  noastre culturale, un pictor sentimental, care trece prin filiera propriilor emoții momentele de inspirație și mesajele sale.

N-ar fi rău să aruncați și voi o privire peste această expoziție cu dispoziție primăvăratică a unui artist care în curând își va sărbători cea de-a 60-ea aniversare. Expoziția o puteți vedea la Centrul Expozițional ”C. Brâncuși” până la 16 martie, curent.

Evenimentele din Ucraina și în special de la Kiev de săptămâna trecută m-au pus pe gânduri. Bine, azi facebook-ul se întrece la prezentat scenarii despre păstrarea sau pierderea integrității Ucrainei la fel de intens precum a distribuit săptămâna trecută imagini și statistici cu morți și răniți. Dincolo de solidaritatea sau pragmatismul nostru față de evenimentele la care a fost supus poporul ucrainean, unui aspect totuși i se acordă puțină atenție.

Aș începe de la faptul că omul are astăzi posibilitatea să câștige mult și multe, dar nu este atent la pierderile pe care le înregistrează și ele sunt esențiale. Și el nu mai este conștient de ele. Oamenii își pierd umanitatea. Fiecare om are comportamentul și  mentalitatea unui politician, căutăm statistici ca să obținem argumente pentru propriul discurs iar ele, statisticile, se modifică de la o zi la alta. Empatizăm cu emoțiile, pierderile unor oameni, unor familii, dar ele ne ating doar atunci când nenorocirea s-a produs și atunci când aceste familii și-au petrecut pe ultimul drum morții, mai departe, pentru restul lumii acești morți sunt doar niște statistici, niște indici responsabili pentru gradul de senzațional al unei informații. Statisticile sunt oamenii, reprezintă experiența unui om, bună, rea, fatală, un om este egal cu un caz. Mai multe cazuri, dau greutate statisticii și elimină factorul uman care stă la baza ei.

Societatea modernă pierde, câștigă, inițiază zilnic noi și noi războaie. Cel mai îndelungat și mai acerb este războiul mediatic. Există un război al produselor cosmetice, al alimentației, medicamentelor, gadgeturilor, industriei frumuseții, industriei muzicale, care zilnic cauzează victime și daune și care zilnic ia captivi și creează victime și dependențe… benevole. Există și o armă de distrugere în masă, prin intermediul căreia acest război acaparează instantaneu tot globul pământesc, este vorba de Internet, în general și de facebook, în particular. Deci, fiecare dintre noi, conștient sau inconștient, este soldat, face parte dintr-o armată, dintr-o tabără.

În pofida acestor războaie aparent inofensive, trăim într-o societate modernă, civilizată. Suntem umani, propagăm toleranța, ne revoltăm împotriva violenței față de păsări și animale, milităm pentru un mod sănătos de viață, pentru păstrarea ecologiei, pictăm pe pereți și asfalt, ne ducem copiii la cursuri de dans, teatru, pictură, noi frecventăm ore de pilates și yoga, oferim bani cerșetorilor, bacșiș frizerilor și chelnerilor, plantăm copaci, sădim flori, hrănim pisicile și câinii fără stăpân, creăm adăposturi pentru animale, petrecem frumos timpul în restaurante și cafenele, ieșim la picnic în week-end, călătorim în țări exotice… Organizăm și participăm la evenimente caritabile. Avem atâtea modele de comportament, revistele sunt doldora de astfel de modele pe care le imităm și totuși, murim atât de ușor. Și ne omorâm atât de ușor. În plină civilizație, pe timp de pace, în mileniul III.

În plină civilizație, pe timp de pace, în mileniul III, un tânăr moare pe stradă. Împușcat în cap de un lunetist. Sau de un oricare alt individ care își rezolvă astfel problema cu alt individ care nu-i împărtășește punctul de vedere, simpatiile politice etc.

În plină civilizație, pe timp de pace, un părinte rămâne fără un copil, fără singurul lui copil, poate, un soț fără soție, o soție fără soț, un copil rămâne fără tată sau fără  mamă, omorâți în confruntări de stradă, pentru că își manifestau o opinie.

Și să-mi spuneți acum DVS., cei care aveți o familie, unul sau doi copii, niște părinți bătrâni care în fiecare dimineață se roagă să-i mai ajute Dumnezeu să trăiască o zi, la ce v-ați gândit voi joia trecută, când la Kiev au murit cei mai mulți oameni? Fiți sinceri, nu v-ați gândit măcar pentru o clipă că scenariul s-ar putea repeta la noi?  Nu v-ați gândit voi ce ați face în cazul în care ar izbucni un război civil?

Și, noi ce-am face, dragi oameni buni? Unde ne-am ascunde părinții și copiii? Unde ne-am duce? Cum i-ați explica unui copil care abia începe să vorbească ce se întâmplă? Sau unui copil de gărdiniță, obișnuit cu odaia lui cu Minimax, cănuța și pijamaua preferată? Cum ar fi să te întrebi în fiecare zi dacă ajungi azi viu acasă sau nu? Dacă soțul, tatăl tău, fiul tău e viu sau nu?

La ce bun atâtea multe și mărunte utilități și conforturi naște în fiecare clipă mintea omenească, dacă în fiecare clipă riști să te dea cineva de asfalt cu capul într-un oraș din centrul Europei?

Cât despre politicienii pentru ale căror valori moare poporul, a scris atât de exact, Vitalie Cojocari, și eu subscriu, rămâne doar să mai întreb: Unde-s regii și voievozii de altă dată care luptau în rând cu oștenii, în fruntea armatei?

Obișnuim astăzi să ne clarificăm relațiile cu persoanele pe care le iubim sau alături de care lucrăm. Încercăm să găsim răspunsuri la unele situații dificile din relațiile noastre cu familia, cu persoanele iubite. Dacă ceva nu merge în această relație, ceva nu e clar, apelăm la psihologi, la confidenți, la prieteni, pentru a înțelege unde greșim. Dar poate și relația noastră cu orașul iubit are nevoie de o astfel de soluție? Ar trebuie să ne clarificăm și aici cine a greșit? Cine a iubit? Cine a trădat? Mai putem schimba ceva? Ne putem reface povestea de iubire?

Eu azi am încercat să-mi clarific sentimentele față de orașul Chișinău cu ajutorul scriitorului Iurie Colesnic.

–          Ce este ”Chișinăul din inima noastră”?

–          A treia carte a unui serial editorial. Prima carte s-a numit ”Chișinăul din amintire”. A doua – ”Chișinăul și chișinăuienii” și a treia – ”Chișinăul din inima noastră”. Fiecare carte are un specific. Prima a fost despre clădirile orașului, care sunt și care au fost, despre Chișinăul care dispare sau a dispărut. În cartea a doua apar clădiri și oameni care au populat orașul și în cartea a treia apar deja mai mult oamenii, marile personalități ale Chișinăului și problemele orașului. Veți găsi multe curiozități: duelurile Chișinăului sau sinucigașii Chișinăului, că au fost și sinucigași celebri. Sau lucruri mai specifice: arta plastică a Chișinăului, spre exemplu. Ori poate veți fi curioși să citiți despre victime și călăi. Toate lucrurile acestea sunt grupate în capitole și cred că în baza acestei cărți, unii doritori ar putea scrie alte și alte cărți, fiindcă fiecare capitol conține subiecte care pot sta la baza unei cărți.

–          Va urma șirul de istorii despre Chișinău?

–          Lucrez la cartea a patra, are un titlu provizoriu – ”Chișinăul din visele noastre”, vreau să dau în ea instituțiile și oamenii lor. Timp de 200 de ani, noi am fost sub trei administrații: țaristă, românească, sovietică și acum suntem sub a patra administrație, noi o numim democratică, așa credem că este, nu știu cât de democratică este. Cum a fost ea în realitate, vor spune deja urmașii noștri, pentru că în istorie contează foarte mult distanța de la care privești în urmă. Cineva m-a întrebat de ce am ales orașul Chișinău pentru această serie.

–          Sunt curioasă și eu să aflu răspuns la acestă întrebare.

–          La început, când am început să lucrez asupra subiectului și când am făcut în 1998 enciclopedia Chișinăului, am acumulat material care nu era enciclopedic și nici monografic, era un material liric. Iar mie tare îmi place ca o carte să aibă accente sentimentale. Și am înțeles că și cititorul caută să găsească, în orice informație, ceva ce l-ar atinge sentimental. Și cărțile acestea sunt făcute asemeni unor schițe, dar cu caracter enciclopedic. Când vorbesc despre o personalitate din domeniul artei plastice, dau neapărat și principalele informații cu caracter biografic, chiar dacă este vorba de un om politic, mă strădui să dau și informații personale. Iar un om care nu este leneș, găsește foarte ușor mult material de referință. Sunt niște enciclopedii scrise de-andoasele, pornind de la momentul liric, nu de la momentul documentar.

–          Cum reușiți să faceți rost de această informație?

–          Eu port în inima mea un Chișinău care nu există. Pe care l-am văzut în 1974. Unde este amplasată astăzi Academia de Studii Economice, un colț din piața – Sfântul Ilie. Acolo erau niște case vechi, moldovenești, cu niște curți mari și niște tei uriași. Afară era o căldură insuportabilă, dar aici domnea o răcoare plăcută. Îmi amintesc de oamenii acelor case, liniștiți, calmi. Ceea ce m-a vrăjit atunci nu mai există de mult, imaginea aceea s-a păstrat doar în memoria mea. Acel Chișinău m-a marcat. Și motivația asta sentimentală m-a împins să merg mai departe, să vreau să aflu și să spun cum a fost Chișinăul de altădată. În cartea de față sunt 541 de fotografii, în precedenta – peste 600, iar în cartea întâi – 900 de poze despre locurile și oamenii din Chișinău. Și continuu să adun astfel de fotografii. Majoritatea sunt din arhive personale, există materiale și în arhivele de stat, dar nu suficiente. Ceea ce adun eu este un material foarte important, care pleacă odată cu plecarea oamenilor în vârstă din viață și mă strădui să intru anume în posesia acestor materiale, pentru că ele nu mai pot fi recuperate.

–          Mai există oameni care nu vor să moară Chișinăul din inima lor?

–          Există un adevărat fan club! Este vorba de o reacție în lanț. Fiecare apariție în presă a unui material este însoțită de apeluri telefonice din partea unor persoane care au câte ceva de adăugat la cele scrise, îmi pun la dispoziție diferite informații. Mai am un serial  de emisiuni la postul public de televiziune, cu genericul ”Străzile Chișinăului”, care, de asemenea, are multe ecouri.

–          Să revenim la Chișinăul din inima DVS. Pe lângă faptul că plătiți oarecum tribut acelei imagini, prin ce vă mai suscită interesul?

–          Prin această serie vreau să leg oamenii Chișinăului de acest oraș. Cineva a murit în Chișinău, cineva a activat aici, a vizitat Chișinăul, oamenii au lăsat aici urme, de ce să nu le cunoaștem? Sunt momente pe care noi trebuie să le fixăm. Generația care vine nu mai are timp să facă lucrul acesta și poate nu va avea nici plăcerea. Iar noi suntem nostalgici, noi venim din altă epocă. Ei văd lucrurile altfel. Și ar fi bine să facem astfel încât să nu dispară memoria, istoria.

–          S-ar putea să aveți dreptate și generația care vine să nu aibă motive sau dorințe să facă lucrul pe care îl faceți dvs., de exemplu. Dar despre Chișinăul de astăzi, ce părere aveți? Merită el să fie iubit?

–          Cu siguranță merită să fie iubit. Eu însă cred că generațiile ce vin nu vor mai avea ce iubi. Dar Chișinăul nu poartă nicio vină. Noi suntem acum într-un război pe care îl pierdem. Până la 1900 am avut un Chișinău al lui Bernardazzi, un arhitect care a dat față acestui oraș, o față europeană. A existat un Chișinău al lui Șciusev, un alt mare arhitect, o somitate de talie mondială și este un Chișinău al anilor 90, un Chișinău care dispare, pentru că banul șterge Chișinăul, șterge imaginea istorică a acestui oraș. Prin aceste cărți eu vreau să păstrez memoria Chișinăului.

–          Haideți să vedem împreună ce e bine și ce e rău în Chișinău. Ce-i lipsește Chișinăului de azi?

–          Chișinăul nu are un arhitect care i-ar da viață.

–          Și avem atâția tineri talentați în toate domeniile!

–          Poate sunt talentați, dar încă nu au acces sau încă n-au găsit filierele respective prin care să-și promoveze talentul. Eu am făcut un experiment simplu. În zilele de sâmbătă și duminică ies să fotografiez orașul. Am fotografiat partea centrală, vis a vis de primărie. Avem un oraș oribil.

–          Vă referiți la murdărie și gropi?

–          Nu, la anexe, buticuri, reclame, toate aglomerate una peste alta. Orașul nu are față. Când a scris cineva că Chișinăul intră în topul celor mai urâte orașe, m-am revoltat și m-a durut în sinea mea, dar i-am dat dreptate: este foarte urât. Noi nu-l vedem. Noi ne-am obișnuit cu el, dar un străin care vine în orașul nostru, observă imediat toate aceste neajunsuri. Chișinăul are nevoie de un arhitect care să oprească toate demolările, să oprească construcția caselor supraetajate în centrul orașului. Nu văd rostul să construiești în centrul Chișinăului clădiri care nu au viață lungă. Orașul trebuie să aibă o schemă pe care crește, o tulpină strategică, oamenii trebuie să aibă o viziune asupra viitorului acestui oraș. Chișinăul a fost făcut pe baza unui oraș vechi, care era oraș medieval moldovenesc, cu două nuclee, două biserici în centrul celor două nuclee, străzile erau amplasate în formă de razele soarelui, cu geamurile mici, dar era cochet și estetic. Începând cu 1812, s-a schimbat orașul, s-a luat ca bază orașul rusesc Peterburg, cu străzile drepte, cartierele pătrate… iarăși un oraș frumos, care respecta o formă geometrică și exista un simț estetic. Existau rigori, nu aveai voie să construiești din capul tău nimic. Orașul era frumos. La 1905, Chișinăul era un oraș european. Mai departe, a venit puterea sovietică, orașul s-a mărit, dar au apărut cartiere, construcțiile au fost echilibrate, văzut din avion, orașul semăna cu o floare cu multe petale. După 90, nu mai există o idee de bază, care ar fi respectată în cazul construcțiilor. Asta este o problemă care ține de competența arhitecților și a gospodarilor orașului. Răspunderea cea mare e de competența primăriei. Nu se mai poate continua așa, trebuie să existe o concepție, nu mai spun că se construiește foarte mult, am ajuns la o situație absurdă, construim clădiri pe linia roșie a orașului, ceea ce este o mare încălcare, așa ceva nu se mai întâlnește nicăieri în lume, dar noi am încălcat și aceste reguli de dragul unor interese. Cărțile mele sunt depozitoare de memorie omenească. Se poate întâmpla să vină peste ani un primar care să spună: ”Haideți să facem un Chișinău frumos”. Și să se țină de cuvânt.

–          Credeți?

–          De ce nu? Șciusev a putut face un oraș frumos dintr-un oraș ruinat. Și Șciusev a lucrat puțin, din 1946 până în 1949, pentru că s-a îmbolnăvit și a murit în 1951, dar dacă ar fi avut timp,  ar fi făcut mai mult pentru Chișinău, el avea un proiect să facă case cu trei nivele, ca să existe un echilibru în arhitectura lui. Noi ne-am avântat să construim și să trăim în case cu multe nivele și am urâțit orașul acesta. Lumea, venită de la țară, trăiește după principiile satului, nu știe să se înscrie în niște parametri estetici.

–          Bine, s-ar putea să vină un primar care să opteze pentru un Chișinău frumos din punct de vedere estetic, dar poate oamenii orașului nu și-l doresc așa?

–          Eu cred că orice primar își dorește ca orașul să fie frumos, dar conjunctura e cea care nu permite acestor dorințe să se realizeze. Nu cred că este un primar care nu vrea să aibă un oraș frumos, orașul este mândria lui, dar conjunctura politică, economică își spun și ele cuvântul. Parcurgem o perioadă de criză. Noi am trăit într-un sistem, oamenii erau obișnuiți cu niște valori și au trecut la alt sistem care are alte valori. Nimic nu e ușor. Schimbările de conștiință au loc foarte greu. Sunt cele mai dificile schimbări, poate. În mare parte nici nu se produc. Iată de ce, această responsabilitate cade tot pe acești oameni, care vor să facă ceva și care au împuterniciri. Eu înțeleg revolta internauților în ceea ce privește imaginea orașului după topirea zăpezii. Da, eu admit că sunt lucruri care pot fi îndreptate ușor. Nu trebuie să fii filosof ca să înțelegi că pentru a fi curat, trebuie tu să faci curat. A păstra curățenia este o obligație a fiecăruia dintre noi.

–          Dar vreau să revenim la motivul întâlnirii noastre, la ediția a treia a cărții despre Chișinău. Când o lansați?

–          Vinerea viitoare, pe 28 februarie, la ora 15.00, la biblioteca municipală centrală.

–          În ce tiraj apare, o putem găsi doar în biblioteci?

–          Într-un tiraj enorm, de o sută de exemplare. Unul sau două exemplare vor fi în vânzare la lansare, pentru muzee, nu și pentru cititori. Volumul îl puteți găsi doar în biblioteci. Dacă voi avea posibilitatea să găsesc finanțare pentru repetarea tirajului, o voi face cu plăcere.

–          Dar acest tiraj cu sprijinul cui a apărut?

–          Acest tiraj a apărut pe banii bibliotecii municipale.

–          Am și o întrebare indiscretă la final. S-a apropiat vreodată cineva să doneze bani pentru o viitoare carte?

–          Da. S-a întâmplat odată. Un fost inginer electrician a venit la mine și a cumpărat o carte. Și când am vrut să-i dau restul, mi-a spus că nu-l ia, ci lasă banii pentru următorul volum. Ar fi minunat dacă ar fi cineva dispus să plătească un tiraj, pentru că aș mai avea de adăugat și la cartea I, și la cartea a II-a unele nuanțe, informații de care am mai aflat pe parcurs. Există solicitări din România, Germania și eu nu le pot da volumul.

–          Personal încurajez astfel de publicații, pentru că omul care o citește, rămâne impresionat și este tentat să participe la păstrarea memoriei  orașului și, foarte important, vrea să contribuie la păstrarea aceste memorii.

–          Sunt de acord, cel mai important lucru care se realizează însă este faptul că cititorul începe să se simtă responsabil pentru oraș.

–          Vă mulțumim și sper să  ne întâlnim curând cu noi povești de iubire despre Chișinău.

Am vrut astăzi să scriu despre altceva. Am chiar un text început despre ALTCEVA. Dar cu riscul să fiu acuzată de lipsă de originalitate, eu azi voi fi în rând cu lumea.

Da, eu știu că în orice problemă, trebuie să pornești de la partea ta de implicare, că niciodată nu există un singur vinovat, că o problemă, un conflict este rezultatul unui șir de acțiuni nerezolvate la timp, la apariția cărora a contribuit fiecare dintre cei implicați.

Azi dimineață (am reluat șirul plimbărilor pe jos în oraș), m-am prins la gândul că, de aproape 19 ani de când locuiesc aici, niciodată orașul acesta nu a fost mai urât, mai vechi și mai înapoiat. Arată ca în prag de ciumă. Și asta m-a făcut să mă întristez. Și să mă simt neputincioasă. Fără emfaze și patos, dar și eu iubesc orașul acesta, fac publică această iubire, chiar dacă nu intenționez vreodată să candidez la primărie.

Am descoperit că nu mai există trotuare în această capitală europeană unde, timp de jumătate de iarnă, am scos la pensie două perechi de cizme. Am înțeles că nu sunt într-atât de bogată încât să-mi permit să circul pe jos. Sunt nevoită să-mi șterg hainele de mașinile parcate pe fostele trotuare, să mă poticnesc și să atârn caraghios într-un picior când, alegând și ghicind care gorapă plină cu apă e mai puțin periculoasă, mă afund până la glezne (în cel mai fericit caz) când traversez strada.

Știu, în orice situație există circumstanțe atenuante și circumstanțe agravante. Știu că natura are farmecele, dar și pacostele ei. Dar e ridicol să mai dăm vina pe condițiile meteo, noi trebuie să ne acomodăm la ele, nu natura nouă. Eu chiar aș fi de acord să acopăr personal cu pietriș gropile din traseul pe care merg la grădiniță cu copilul în fiecare dimineață, dacă aș ști că acestea nu țin acolo numai până a doua zi și dacă aș ști că nu primesc în frunte pietrișul acela de sub roțile vreunui taxi.

Ceea ce mă deranjează și mă înfurie e că seara, când mă întorc din oraș, văd reportaje de la primărie, în care cei care ar trebui să rezolve problemele orașului, se ceartă pe criterii politice ca baistrucii care își măsoară puțulicile. Pentru ei contează să apară într-o lumină cât mai favorabilă în fața alegătorilor partidul pe care îl reprezintă. Nu pot împărți înde ei titlul de cel mai bun, cel mai deștept, cel mai creștin, cel mai intelectual, cel mai viril, se îngrijesc să aibă buchetul frumos și poezia învățată la bustul lui Eminescu și Vieru și la ședințele primăriei vin cu mașina de serviciu până în anticameră.

Iar orașul acesta a scăpat de sub orice control. Ia încercați să puneți o masă sau un scaun oriunde. Sau un panou. Sau un copac. O să vă pomeniți mai întâi cu polițistul cu amenda, care vă spune că nu aveți dreptul să instalați nimic în spațiul public, apoi cu funcționarul care admite că aveți totuși unele drepturi contra plată. Mă rog, ordinea în care vă vizitează cei doi poate fi și inversată, dar sensul rămâne același.

Deci, se creează impresia că acest spațiu public, care se numește Chișinău, e ținut de vânzare de către funcționari, la ce bun să te mai ostenești să urmărești să fie curat?

Cred că în loc să se certe la ședințe, aleșii locali trebuie să fie la datorie, pe teren. Să existe comisii care să amendeze agenții economici care nu au grijă de curățenia spațiului pe care îl închiriază și de teritoriul de acces la spațiul în care sunt amplasați. Să fie sancționate administrațiile blocurilor locative în jurul cărora e mizerie, să numere pubelele de gunoi, la urma urmei, o pot face și fără creion și hârtie, o să le ajungă doar degetele pe care le au la ei. De ce nu există termeni limită pentru finisarea unor lucrări? De ce după ce sunt schimbate țevile, dispare drumul și trotuarul? De ce aleșii publici se prefac întruna că nu știu, nu au auzit despre aceste probleme? Nu trăiesc în orașul acesta? Nu ies niciodată din primărie?

Da, știu, un funcționar public nu e neapărat un gardian public, dar care sunt responsabilitățile unui ales local? De ce astăzi nu mai are nimeni respect, admirație pentru vreunul?

De ce atunci când mă revolt sunt întrebată ce am făcut eu pentru orașul meu de un funcționar public care lunar face un singur lucru pentru orașul meu, al lui, al nostru – își ridică salariul?

Hai că știu că n-am epuizat subiectul. Și că scriind astea n-am făcut nimic pentru orașul acesta. Dar poate nimeni nu poate face nimic pentru orașul acesta… de unul singur?

P.S. Poza asta nu e deloc optimistă și nici frumoasă. Dar relevantă, din păcate. Am luat-o de la Liviu Burlea.

Tatiana Semicalenov este un tânăr designer vestimentar, dar este cunoscută mai mult în calitate de make-up artist. Laureată a mai  multor concursuri internaționale în domeniu, Tatiana reușește să echilibreze latura spirituală cu cea materială a artei, fără să facă compromisuri cu ea însăși. Pictoriță prin vocație, ea își desăvârșește măiestria cu ajutorul stofelor și a produselor de machiaj, reușind să surprindă și să creeze cu ușurință și multă sensibilitate, stări, emoții și dragoste.

–        Viața ta este iremediabil legată de artă. Cum se materializează în viața de zi cu zi pasiunea ta pentru artă?

–        Am absolvit Designul vestimentar la Academia de Muzică, Teatru și arte Plastice, dar sunt make-up artist și designer vestimentar.

–        De unde vine opțiunea pentru machiaj?

–        După ce am absolvit facultatea, am realizat că este aproape imposibilsă profesezi în domeniul designului vestimentar în Republica Moldova. Atunci am încercat să cos la comandă, dar nu am putut, am înțeles că nu e pentru mine o astfel de ocupație, nu-mi ajută să mă dezvolt ca personalitate. Și m-am gândit să însușesc tehnica machiajului, pentru că tot face parte din domeniul artei: culoare, formă, stil, pensulă – am la îndemână aproximativ aceleași ustensile ca în pictură. Am aflat că o cunoștință a mea, care lucra visagist la Salonul ”Micușa-Stil”, organiza un grup pentru începători de cursuri de make-up. Am apelat la ajutorul ei și astfel am ajuns să lucrez și eu în acest domeniu după absolvire. Și am rămas să lucrez aici.

–        Îți place această îndeletnicire?

–        Foarte mult. Îmi aduce o satisfacție enormă. Nu mă gândesc la bani când lucrez. Dacă e cu bani, e foarte bine. Dacă e fără bani – oricum nu refuz.

–        Poți să te afirmi, să obții un nume prin intermediul machiajului?

–        Da, dar eu încă nu pot spune că sunt un nume afirmat în acest domeniu, chiar dacă pregătesc modele pentru diverse pictoriale. Sunt conștientă că încă mai am mult de lucrat în această direcție. Și eu lucrez, studiez. La etapa actuală pentru mine e mai important să fiu un meșter bun, să fie evidentă calitatea lucrului meu, să-mi elaborez ”un autograf” în acest domeniu. Pe urmă, poate, o să fac planuri de celebritate.

–        Mi-ai spus mai sus că ai încercat să coși la comandă și ai renunțat. Dar machiajul, într-o orecare măsură, tot este o artă realizată la comandă. Asta nu te sinchisește?

–        Se mai întâmplă să am limite în realizarea ”operei”, dacă e vorba de o clientă care vrea cu tot dinadinsul ceva ce și-a pus ea în gând și refuză să țină cont de sfaturile make-up artistului. Am avut și câteva cazuri din astea. Dar când sunt invitată de unele reviste să fac machiaj pentru pictoriale, e clar că mă manifest în toată plinătatea și ador astfel de colaborări. Dar limitele decare vorbeam mai sus cu anumite cliente, nu se manifestă atât de pertinent ca în cazul designului vestimentar, de exemplu.

–        Pasiunea ta pentru machiaj te ajută să vezi lumea altfel?

–        Da, eu nu încetez să văd lumea în culori vii. De altfel, întotdeauna am văzut lumea colorată. Din clasa a cincea sunt pasionată de pictură. Toată viața mea are tangență cu artă, cu culoarea și formele. Și mă strădui, prin activitatea mea, să reflect culorile și formele care se regăsesc în interiorul meu.

–        Părinți încearcă să-și convingă copiii să aleagă o meserie mai pragmatică, care ar putea în viitor să le aducă un venit sigur. În artă acest lucru e mai puțin posibil.

–        Da, sunt de acord, arta nu este privită și tratată ca o meserie, deși, în majoritatea cazurilor, un artist nu încetează niciodată să lucreze, să creeze și munca lui nu se consumă numai în limitele unui birou, munca ta e mereu cu tine, pentru că se află în mintea ta. Hai că și eu am fost șmecheră, am optat și pentru machiaj ca să câștig și un ban pe lângă faptul că depind de pasiunile mele. Sunt și perioade în care chiar ar fi păcat să mă plâng că nu câștig. Ei bine, pe timp de iarnă sunt mai puține nunți, ceea ce presupune și mai puțin câștig, dar eu îmi caut de treabă. De exemplu, eu când gătesc o mireasă, mă simt în pielea ei. Am o dispoziție perfectă, parcă urmează eu să strălucesc și nu altcineva. Iar când mă duc la o petrecere sau la o prezentare, nu mă machiez… profesionist și artistic, dar când văd lumea frumoasă, gătită, asortată, mă bucur foarte mult. Nu exclud, mi se întâmplă uneori să vreau foarte tare să mă apropii de vreo cucoană să-i retușez sau chiar să-i șterg cu buretele de pe față machiajul total nepotrivit, numai eu știu cum mă abțin.

–        Ai schimba ceva în lumea care te înconjoară?

–        Aș porni de la vestimentația domnișoarelor. Prima problemă cu care se confruntă ele, și de aici pornește șirul greșelilor, este că nu-și acceptă figura, proporțiile și se îmbracă înadecvat, crezând că dacă vor pune o haină care nu ține cont de proproțiile lor reale, ci de cele din imaginația lor, își vor corecta neajunsurile.

–        Știu că în ultima perioadă ai revenit și la designul vestimentar. Cine poartă hainele făcute de tine? Prin ce se deosebesc ele?

–        În primul rând, evit ca hainele pe care le cos să fie plictisitoare, rigide. Mă strădui să le fac cât mai viu-colorate, cu accesorii, detalii. Mă bucur că am câțiva clienți, care mi se adresează permanent și deja au încredere în ceea ce le propun.

–        Ți-ar plăcea, primăvara asta, să dai tonul în tendințe?

–        Da, acesta este unul dintre visele mele mai puțin modeste. Mai ales că acest vis al meu este dublu, aș vrea să-mi reușească să dau tonul în tendințe de vestimentație, dar și în machiaj. Iar asta presupune mult lucru, mult timp și mulți bani. Timp aș găsi eu să-mi realizez acest vis, doar că la capitolul finanțe stăm mai prost.

–        Dacă ai avea puterea să schimbi ceva, ce ai face?

–        În primul rând, aș vrea să le conving pe femei că primul pas spre frumusețe este zâmbetul. Mi-ar plăcea ca femeile să aibă fața curată, îngrijită, odihnită în toate anotimpurile. Să li se citească fericirea pe față întotdeauna. Care ar fi tendința pe care aș vrea eu s-o urmărească femeile noastre? Să nu le fie frică de printurile  colorate, cu flori, dar să aleagă stofe de calitate. Machiajul e ceva trecător pe fața noastră, nu și îngrijirea. Câteva tușe de culoare și sublinieri, pot asigura o apariție senzațională. Eu nu sunt adepta machiajului strident, încărcat, deși, accept și astfel de machiaje pentru o seară tematică. În rest, doamnelor, domnișoarelor, vă recomand un machiaj mai discret pentru zi. Asta  nu înseamnă lipsă de culoare, dar fiți foarte prudente, să nu exagerați, că veți obține efectul invers. Pentru amatoarele de culoare, puteți încerca un ruj bordo sau roșu, dar fiți atente, el trebuie să fie de bună calitate și aplicat după toate regulile. În acest caz, optați pentru un machiaj natural al ochilor.

–        Te-ai gândit vreodată să abandonezi vreuna dintre activitățile tale?

–        Nu, din contra, aș face mai multe, dar din păcate, nu-mi ajunge timp. Seara când ajung acasă, în loc să mă ocup de lucruri casnice, mă apuc să brodez. Într-o perioadă confecționam bijuterii, împreună cu soțul, care este și el artist.

–        Și cum vă împăcați voi, artiștilor, în casă?

–        Bine, atâta timp cât nu vorbim despre artă. Soțul meu a absolvit două facultăți, una de ceramică și alta de pictură. Și dacă vorbim despre pictură, ajungem să ne certăm. Dacă discutăm alte subiecte, atunci e perfect.

–        De ce vă certați din cauza picturii?

–        Eu sunt adepta unui stil, am unele preferințe, pe care el le consideră mai inferioare decât preferințele lui.

–        Dar cum a venit opțiunea ta pentru pictură?

–        Știți, în școala primară mama îmi făcea temele la desen. Talentul meu nu s-a manifestat din fragedă copilărie. Iar în clasa a patra, locuiam atunci la Orhei, în școala noastră au venit profesori de la școli de artă, să ne atragă în clase suplimentare. Și pe noi ne-a anunțat profesorul că peste o lună se dau examene la școala de pictură și dacă cineva este interesat, se poate prezenta. Fetele din clasă s-au pornit să dea examen și m-am dus și eu, din solidaritate. Când au fost anunțate rezultatele, eu nu eram pe listă, doar că eram prima pe lista celor care urmau să fie invitați în cazul în care renunța cineva. Și așa s-a întâmplat că a plecat cineva și m-au chemat pe mine. Am avut  noroc de o profesoară extraordinară, care își iubea meseria și m-a făcut să mă îndrăgostesc și eu de pasiunea ei. Când am început școala de pictură eram ultima – și pe lista de elevi, și la capacități. La sfârșitul primului semestru eram prima deja. Deci, vina a fost a profesoarei. După școală veneam acasă și în loc să-mi fac temele la matematică, geografie și alte discipline, eu începeam să desenez. Și spre miezul zilei mă apucam să-mi fac temele pentru școală.

–        E foarte delicat subiectul, totuși, e și acesta un motiv pentru care am vrut să aflu mai mult despre tine. Tu ești o adevărată luptătoare, luptătoare cu zâmbetul pe buze, lumină în ochi, prin stilul tău predominat de haine cu printuri vesele și idei îndrăznețe, dar de ani buni lupți cu o boală necruțătoare. Ce te ajută pe tine? Poate nu vrei să vorbești despre asta, dar vreau să-ți cunosc secretele. De ce te iubește atât de mult lumea care te cunoaște?

–        Secretul meu este dragostea pentru viață, pentru oameni. De  fapt, eu cred că toate persoanele care au tangență cu arta, cunosc secretul acestei victorii – să zâmbești, să te bucuri și să iubești. Arta ne învață acest secret și cere în schimb ca roadele muncii tale să provoace neapărat aceste emoții. Pe mine mă înconjoară foarte multe persoane care mă iubesc și eu nu pot să-i întristez și să încetez să mai lupt pentru viață. Și apoi, încerc întotdeauna să fiu bună, dacă s-a întâmplat vreodată să-mi scape vreo răutate la adresa cuiva, îi rog să mă ierte, n-a fost intenționat. Nu știu cum mi-ar fi ajutat dacă nu aș fi făcut parte din meseria asta, că dacă m-aș fi ocupat cu altceva, nu-mi închipui cum aș fi trăit pe alt drum, nu cred că aș fi fost atât de optimistă, de motivată.

–        Care sunt planurile tale de viitor apropiat?

–        Pe plan profesional îmi doresc să particip la câteva concursuri, poate chiar și să câștig. Dacă nu câștig premii, tot nu e rău, câștig experiență. În viitorul apropiat îmi doresc un copil. Dar nu le vreau pe toate odată, ci treptat.

–        Care sunt regretele tale?

–        Îmi pare rău că nu reușesc să pictez atât de des precum mi-aș dori. Și că multe dintre tablourile mele nu sunt încă înrămate, sunt depozitate acasă.

–        Eu îți mulțumesc că ai acceptat aceastădiscuție și îți doresc mult succes și sănătate în continuare. Aștept invitație la expoziția ta personală,

–        Mulțumesc!

Așa cum mi-am propus încă de ieri, am reușit astăzi să ajung la vernisajul expoziției „Grafica Românească-2013”, care se desfășoară până în 2 martie curent, la Muzeul Național de Artă al Republicii Moldova.

Evenimentul, organizat de instituția gazdă în colaborare cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău și Filiala Grafică a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a ridicat astăzi ceața de pe capitala noastră.

La vernisaj s-au adunat reprezentanți ai elitei culturale din Chișinău, artiști plastici, scriitori, critici de artă, istorici, studenți, dar și câțiva colivari de serviciu care, în timp ce distinsul critic de artă Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei ”George Oprescu”, făcea o scurtă incursiune în cadrul expozițional, se lăudau în gura mare la câte televiziuni și ziare au reușit deja să dea interviu și să nu cumva să rateze vreun buletin de știri, în care dânșii se manifestă plenar pe ”mărginile” subiectului. Lauda asta de sine duhnea a exces de izvar și venea să întregească aerul boem al capitalei.

Grafica românească, între tradiție și modernitate, este un fenomen spectaculos, vă puteți convinge de acest lucru vizitând expoziția care întrunește 92 de lucrări, realizate de 61 de artiști.

Grafica reprezintă și ea un limbaj al artei, unul complex și fundamental, reușind să prezinte printr-un aliaj de modalități de redare, tehnica digitală fiind astăzi una dintre cele mai răspândite, o multitudine de mesaje, de la însoțirea textului în cărți, la explicarea unor fenomene astrologice de exemplu, sau curente religioase. Grafica este un procedeu artistic extrem de prezent astăzi în viața noastră, de la cărți de vizită, afișe, pliante, panouri publicitare, la albume, cărți etc. Nu orice lucrare merită însă să fie inclusă în categoria artei, pentru a sesiza diferența, croiți-vă ceva timp să vă plimbați pe simeze Muzeului Național de Artă al Moldovei.

Mie mi-a plăcut expoziția și mi-ar plăcea să revăd lucrările în liniște și fără îmbulzeală, pe la sfârșitul săptămânii preconizez să-mi acord un moment de intimitate cu grafica românească.

P.S. Pentru a vă face o imagine mai elocventă despre lucrări (înainte să le vedeți cu ochii voștri), vizitați galeria Europei Libere, pozele făcute de Vasile Butnaru sunt în afara concurenței.

Mi-o amintesc pe mama acum 20 de ani (era de vârsta mea), spunea ades că nu crede să ajungă la pensie. Luna viitoare mama atinge vârsta de pensionare și de anul trecut m-a anunțat că intenționează să lucreze mai departe. Mama mea e vânzătoare de meserie. A lucrat ceva timp vânzătoare, apoi dădacă la grădiniță, bucătăreasă la brigada de tractoare și restul vieții – tutunăreasă. De doi ani lucrează într-o întreprindere moldo-franceză de prelucrare a nucilor. Ea se bucură că va putea lucra, pentru că nu se poate lăsa în nădejdea pensiei, citat închis.

Tatăl meu nu a vorbit niciodată de pensionare. Încă nu împlinise 40 de ani când s-au destrămat colhozurile și odată cu ele s-a închis și pilorama lui. El e tâmplar și de mai bine de 20 de ani luptă cu depresia cauzată de destrămarea brigăzii în care a lucrat. Pe parcursul acestor ani, aproape toți colegii lui au decedat. Majoritatea, asemeni lui, au căzut în patima alcoolului când li s-a destrămat brigada. Opt ani în urmă  tata a avut puterea să renunțe la acest viciu, dar sănătatea lui a fost deja prejudiciată. Tata are 60 de ani și nu vorbește nici azi de pensionare, nici măcar în glumă, își exercită în continuare meseria, dar deja pe cont propriu. Îi place meseria lui, dar nu este pe deplin mulțumit, depresia lui continuă pentru că nu mai are posibilitatea să lucreze într-un colectiv: să facă planuri, adunări, măsurări, să polemizeze…

Una dintre cele mai bune prietene și colege ale mele împlinește în toamnă vârsta de pensionare (suntem născute în aceeși zi, la o distanță de 20 de ani). De vreo doi ani îmi bâzâie incontinuu că abia așteaptă să iasă la pensie. De fiecare dată când atinge acest subiect, îi spun că iar cochetează, pentru că nu cred că va putea renunța la serviciul ei, de care se vede cu ochiul liber că este mai mult decât atașată. A muncit aici 37 de ani. Iar drept răspuns ea nu găsește altceva să-mi spună decât: ”Лилика, да з****ли меня эти ваши кошки”. Pe lângă funcția pe care o deține, ea îngrijește, hrănește și alintă vreo 30 de pisici și un câine la teatru. Benevol. Tot ea le plodește, deastfel. Iar de hrănit le hrănește de 3 ori pe zi, la ore fixe și le aduce mâncare și în week-end. În ultima perioadă mă tem că nu glumește, mornăie tot mai des. Mi-a spus că se retrage să-și scrie memoriile. Intenționat nu mă rup să-i hrănesc după orar pisicile la teatru, deși le mai alint din când în când. O știu eu pe dânsa, cum vede că are în grija cui lăsa frăsânele, se pensionează fără remușcări.

Duminică am ieșit în oraș cu două doamne, rude prin alianță, care deja sunt la pensie. Am atins în treacăt subiectul pensionării. Și pentru ele pensionarea este o etapă așteptată și binemeritată, dar ingrată din considerentul îndemnizației mizerabile. Ele consideră umilitor faptul că persoanele ajunse la vârsta pensionării sunt nevoite să lucreze, pentru că pensia lunară nu le ajunge să-și acopere minimul necesar pentru trei săptămâni măcar. Iar la vârsta când ar trebui să se bucure de viață, de roadele muncii depuse ca statul să prospere, ajung să-și blesteme zilele.

Altul însă e răspunsul pe care eu mi-am propus să-l aflu. Am încercat să înțeleg, dacă ar fi să excludem factorul financiar care, recunosc, este vital, dar dacă am face abstracție de el, câți dintre noi ar vrea să-și continue munca?

Până la acest moment eu mă consider făcând parte din altă categorie, a celor care, dacă ating vârsta de pensionare, s-o ignore cu insistență (poate institnctiv mi-e frică de îndemnizația care  îmi va reveni). Cunosc cazuri când unele persoane au făcut depresie când au fost pensionate. Știu artiști care s-au sinucis din această cauză. Dar și cazuri fericite de artiști care își exercită meseria cu multă dăruire și la pensie (chiar dacă această dăruire nu e pe merit apreciată financiar). Activează și la vârsta de 70, 80 și chiar 90 de ani, cazul lui Radu Beligan pe care am avut onoarea să-l cunosc.

Și mă/vă întreb: oare toți pensionarii care lucrează, o fac pentru că nu supraviețuiesc dintr-o mizerabilă pensie, sau pentru că nu se pot despărți de o meserie dragă, de o îndeletnicire preferată, de o pasiune?

Mai există persoane care își iubesc munca, meseria cu pasiune? Dar cu atâta pasiune, încât să nu poată renunța la ea, chiar dacă pentru a continua să o exercite, trebuie să cumuleze și cu munci nu într-atât de preferate, dar care le echilibrează cât de cât veniturile care le asigură existența?