Îmi amintesc vechea curte a casei părintești, acoperită pe atunci cu oale roșii ungurești. Casă cu calidor, puțini probabil știu ce înseamnă ”calidorul”, în cazul nostru însemna o garnitură din lemn cu dichiseală pentru casă – un fel de bondiță cu streașină dăltuită cu uzoare, cu stâlpi și cu prelate de culoare cafeniu întunecat, care ascundea prispele. Era făcută de mâinile bunelului meu Chiril, Dumnezeu să-l ierte.
În fața casei era o răzătoare, un dispozitiv pentru curățat încălțămintea de noroi, un dreptunghi sudat de nădejde din vergele elastice de fier, care aveau niște linii oblice desenate pe ea, liniile ieșeau în relief. Răzătoarea avea o lamă de vreo 4 cm lățime de-a latu, la o distanță de 15 cm de pământ, de care ne curățeam încălțămintea. Iar când nu erau părinții acasă, pe răzătoarea aceea ne legănam de mai mare dragul, că vergeaua aceea din care era confecționată, era elastică și noi urcam cu picioarele pe lama răzătoarei, ne lăsăm cu greutate în față sau în spate și fierul acela se arcuia frumos și ne legăna înainte și înapoi, mai bine spus, ne arunca în direcția opusă, iar noi ne țineam bine cu mâinile și picioarele. Frumoasă zăbavă, o poate înțelege doar cel care a încercat-o vreodată.
Și uite, într-o zi când mă îndeletniceam cu această interzisă zăbavă, am aflat că-s frumoasă. Am aflat, am descoperit mai bine fie spus. De pe răzătoarea aceea, se reflecta în sticla de la geamul ”cladăucei” (un echivalent al căsoicei, ceva între debara=cladovkă și casă de vară), chipul unei fete pe care n-o observasem vreodată. Era proaspăt pieptănată, purta rochie în floricele de culoarea liliacului, avea față rotundă și se holba cu ochi mari. Eram singură în ogradă, m-am apropait de geamul acela și m-am convins că aceea îs eu. Aveam vreo zece ani. M-am uitat atent la chipul meu reflectat în sticla prăfuită a bucătăriei noastre de vară și în acel moment am comparat în mintea mea toate pieptănăturile și ochii tuturor fetițelor pe care le cunoașteam și am ajuns la concluzia că nici una nu-i ca mine. Am păstrat de atunci secretul, jur că nu am spus nimănui până acum întâmplarea și gândurile mele de atunci, pentru că sunt total lipsite de modestie. Și m-am purtat în continuare de parcă aș fi fost o fetiță obișnuită, dar în sinea mea știam că toți ceilalți mă văd cum m-am văzut eu în momentul acela reflectată în sticla geamului.
De ce vă spun asta? Zilele acestea mi-a revenit în minte întâmplarea din aceea primăvară, pentru că am ascultat multe toasturi închinate femeilor, în colectiv și la întâlniri private, am văzut la televizor sondaje despre cadourile pe care le așteaptă femeile, am studiat cu atenție chipuri de femei, comportamente, am discutat despre unele destine de femei. Doar a fost 8 Martie, prilejurile au fost destule.
Știți ce mă deranjează cel mai mult? Mă enervează și mă miră în același timp? De altfel, când o aud rostindu-se, nici nu știu exact ce mă încearcă: milă sau iritare. E vorba de fraza ”M-am simțit și eu femeie” sau ”Să mergi acolo, să te simți și tu femeie” sau ”Să încerci și tu aia, să vezi cum te simți femeie”… Cum să te facă altceva sau altcineva să te simți femeie? Iar în restul timpului ce ești? Ce simți tu că ești?
Eu m-am simțit dintotdeauna bine în pielea mea femeie. Și pentru asta nu a fost neapărat nevoie să mă dichisesc, să mă răsfăț, să mă duc undeva, să fac ceva special sau să facă cineva ceva special pentru mine. Când îmi cos haine frumoase, merg la coafor, la SPA, o fac pentru starea mea de bine, pentru că așa simt eu în momentul acela, nu ca să mă simt femeie sau să mă privească bărbatul meu cu alți ochi.
Nu zic, au fost momente când m-am simțit nedreptățită, dar asta nu m-a făcut să-mi fi dorit să mă nasc altceva decât femeie. Eu nu am făcut niciodată diferența între a fi femeie și a fi om, a fi bărbat și a fi om. Eu am știut de la început ce-s și m-am primit și purtat ca atare. Iar gesturile și atențiile pe care le primesc, cred că sunt mai degrabă o subliniere sau o apreciere a ceea ce sunt deja și nu a ceea ce pot fi sau cum mă pot simți mai departe. Și nu-mi plac discuțiile astea despre discriminare, prejudecățile. Cred că a fi femeie, sau a fi bărbat, are o sumedenie de avantaje, pe care și le identifică sincer fiecare pentru sine și pe care nu le-ar schimba pentru nimic în lume. (Eu prefer să mă pensez odată la două zile decât să-mi rad barba J) Și mai cred cu tărie că fericirea și starea de bine a fiecăruia dintre noi țin de ceea ce putem noi obține, nu de ceea ce pot face alții pentru noi.
Îmi place să primesc flori. Nu văd nimic rău în sărbătoarea de 8 Martie, dacă e o zi în care se fac gesturi frumoase. Aș vrea să văd mai des femei cu flori în brațe, decât cu sacoșe încărcate. Dar și sacoșele acelea își au probabil rostul și însemnătatea în cotidianul lor. Știu și femei care preferă să aibă cu ce umple sacoșele când se întorc acasă, decât să vină cu flori.
Consider că azi sărbătoarea de 8 Martie e denaturată tot din cauza unor femei care au uitat să aprecieze gesturile simple, să se iubească așa cum sunt. Dragostea, respectul și aprecierea nu înseamnă preț, înseamnă gesturi, crescându-vă prețul, vă știrbiți din valoare. Iar conotațiile politice sau sociale ale acestei sărbători sunt doar niște pretexte.
De ce am înșiruit alineatul de mai sus? O colegă de-a mea, când a văzut inelul cu diamant de pe degetul altei colege, care tocmai fusese cerută de nevastă, mi-a spus cu năduf: ”De-aș fi fost eu fiică de ministru, să vezi câți umblau după mine!” Dar eu cred că dacă ea ar fi fost fiică de ministru, relația ei cu bărbații nu s-ar fi schimbat.
Nu trebuie să comparați cadourile voastre cu ale altor femei. Nu trebuie să comparați hainele, casele, bărbații, copiii cu ale altora. Voi sincer ați dori să trăiți cu viețile altora? Niște vieți gata aranjate? Voi chiar nu v-ați privit niciodată dintr-o parte? Nu v-ați văzut chipul reflectat într-un geam? Nu v-ați descoperit? Nu ați aflat cine sunteți și ce aveți de făcut ca să vă doriți viața altora și s-o ratați pe-a voastră?
Ceea ce tocmai ați citit (dacă ați avut răbdare să ajungeți până la capăt), n-a fost un manifest feminist. Nici n-am intenționat să vă scriu morală. Dacă nu am fost explicită, o să vă spun scurt: mie îmi plac oamenii care se acceptă și se respectă. Care știu să meargă prin viață pornind de la ceea ce sunt, nu de la ceea ce pot deveni. Cu ei mi-e interesant, mi-e comod și mă simt bine.
