Evenimentele din Ucraina și în special de la Kiev de săptămâna trecută m-au pus pe gânduri. Bine, azi facebook-ul se întrece la prezentat scenarii despre păstrarea sau pierderea integrității Ucrainei la fel de intens precum a distribuit săptămâna trecută imagini și statistici cu morți și răniți. Dincolo de solidaritatea sau pragmatismul nostru față de evenimentele la care a fost supus poporul ucrainean, unui aspect totuși i se acordă puțină atenție.
Aș începe de la faptul că omul are astăzi posibilitatea să câștige mult și multe, dar nu este atent la pierderile pe care le înregistrează și ele sunt esențiale. Și el nu mai este conștient de ele. Oamenii își pierd umanitatea. Fiecare om are comportamentul și mentalitatea unui politician, căutăm statistici ca să obținem argumente pentru propriul discurs iar ele, statisticile, se modifică de la o zi la alta. Empatizăm cu emoțiile, pierderile unor oameni, unor familii, dar ele ne ating doar atunci când nenorocirea s-a produs și atunci când aceste familii și-au petrecut pe ultimul drum morții, mai departe, pentru restul lumii acești morți sunt doar niște statistici, niște indici responsabili pentru gradul de senzațional al unei informații. Statisticile sunt oamenii, reprezintă experiența unui om, bună, rea, fatală, un om este egal cu un caz. Mai multe cazuri, dau greutate statisticii și elimină factorul uman care stă la baza ei.
Societatea modernă pierde, câștigă, inițiază zilnic noi și noi războaie. Cel mai îndelungat și mai acerb este războiul mediatic. Există un război al produselor cosmetice, al alimentației, medicamentelor, gadgeturilor, industriei frumuseții, industriei muzicale, care zilnic cauzează victime și daune și care zilnic ia captivi și creează victime și dependențe… benevole. Există și o armă de distrugere în masă, prin intermediul căreia acest război acaparează instantaneu tot globul pământesc, este vorba de Internet, în general și de facebook, în particular. Deci, fiecare dintre noi, conștient sau inconștient, este soldat, face parte dintr-o armată, dintr-o tabără.
În pofida acestor războaie aparent inofensive, trăim într-o societate modernă, civilizată. Suntem umani, propagăm toleranța, ne revoltăm împotriva violenței față de păsări și animale, milităm pentru un mod sănătos de viață, pentru păstrarea ecologiei, pictăm pe pereți și asfalt, ne ducem copiii la cursuri de dans, teatru, pictură, noi frecventăm ore de pilates și yoga, oferim bani cerșetorilor, bacșiș frizerilor și chelnerilor, plantăm copaci, sădim flori, hrănim pisicile și câinii fără stăpân, creăm adăposturi pentru animale, petrecem frumos timpul în restaurante și cafenele, ieșim la picnic în week-end, călătorim în țări exotice… Organizăm și participăm la evenimente caritabile. Avem atâtea modele de comportament, revistele sunt doldora de astfel de modele pe care le imităm și totuși, murim atât de ușor. Și ne omorâm atât de ușor. În plină civilizație, pe timp de pace, în mileniul III.
În plină civilizație, pe timp de pace, în mileniul III, un tânăr moare pe stradă. Împușcat în cap de un lunetist. Sau de un oricare alt individ care își rezolvă astfel problema cu alt individ care nu-i împărtășește punctul de vedere, simpatiile politice etc.
În plină civilizație, pe timp de pace, un părinte rămâne fără un copil, fără singurul lui copil, poate, un soț fără soție, o soție fără soț, un copil rămâne fără tată sau fără mamă, omorâți în confruntări de stradă, pentru că își manifestau o opinie.
Și să-mi spuneți acum DVS., cei care aveți o familie, unul sau doi copii, niște părinți bătrâni care în fiecare dimineață se roagă să-i mai ajute Dumnezeu să trăiască o zi, la ce v-ați gândit voi joia trecută, când la Kiev au murit cei mai mulți oameni? Fiți sinceri, nu v-ați gândit măcar pentru o clipă că scenariul s-ar putea repeta la noi? Nu v-ați gândit voi ce ați face în cazul în care ar izbucni un război civil?
Și, noi ce-am face, dragi oameni buni? Unde ne-am ascunde părinții și copiii? Unde ne-am duce? Cum i-ați explica unui copil care abia începe să vorbească ce se întâmplă? Sau unui copil de gărdiniță, obișnuit cu odaia lui cu Minimax, cănuța și pijamaua preferată? Cum ar fi să te întrebi în fiecare zi dacă ajungi azi viu acasă sau nu? Dacă soțul, tatăl tău, fiul tău e viu sau nu?
La ce bun atâtea multe și mărunte utilități și conforturi naște în fiecare clipă mintea omenească, dacă în fiecare clipă riști să te dea cineva de asfalt cu capul într-un oraș din centrul Europei?
Cât despre politicienii pentru ale căror valori moare poporul, a scris atât de exact, Vitalie Cojocari, și eu subscriu, rămâne doar să mai întreb: Unde-s regii și voievozii de altă dată care luptau în rând cu oștenii, în fruntea armatei?
