culturaÎncă un an e istorie și, din punct de vedere cultural, acel an (2013) marchează încercări, începuturi, dar și realizări reușite într-un domeniu de la care obișnuim să avem multe așteptări cu puține investiții, dar și mai puțină implicare/empatie.

Edgar Morin era de părere că „omul este o ființă culturală prin natură pentru că este o ființă naturală prin cultură„. Așa deci, obișnuim să asociem termenul cultură cu termenul de civilizație și acum mă încearcă sentimentul că aș căuta să găsesc argumente pentru a desemna la ce nivel de civilizație se regăsește societatea noastră.

Film

Deși se vorbește de ani buni că cinematografia moldovenească strălucește prin absență, anul 2013, a marcat o revanșă a filmului față de aceste cârteli. Luând în calcul investițiile care se fac în domeniul culturii în general și în film în particular, Republica Moldova nu riscă în următorul secol să se transforme într-un mini-Hollywood și nici într-un Bollywood, deci, o expansiune a industriei cinematografice nu ne paște. Vorbesc însă de o revanșă care s-a produs anul acesta în niște condiții oarecum firești, marcați de tranziția de la o societate sovietică, în care menținerea și dezvoltarea cinematografiei era o chestiune de principiu, inclusă în strategii de cincinale, spre o societate în curs de dezvoltare, în care filmul este supus unei concurențe acerbe și trebuie să surprindă, să încânte, să sensibilizeze, să oripileze să… etc. și etc., deci, să provoace emoții și reacții, evoluția lui se produce în condiții dictate de concurență și după strategii de marketing.

În acest context se înscriu reușit cele două producții cinematografice moldovenești (una parțial moldovenească) – „La limita de jos a cerului” și “Culorile”. Ambele pelicule sunt marcate sau rezultatul chiar al perioadei de tranziție la care făceam referință mai sus, dar ating subiecte general valabile și atemporale pentru spațiul în care existăm și pentru spațiul în care năzuim să ne includem sau să emigrăm.

„La limita de jos a cerului” este primul lungmetraj al lui Igor Cobileanschi, un majorat profesional reușit și onorabil care ne motivează pe viitor să fim mai pretențioși și să avem așteptări mai multe de la acest regizor cu care, iată, în acest an se identifică revenirea în prim-plan în vizorul opiniei publice a vieții culturale moldovenești.

„Culorile”, în tandem cu măiestria redării unei teme sensibile pe care o realizează Viorica Meșină, mai bifează o reușită socială importantă, diminuează granițele dintre artă/film la masculin și feminin.

Muzică

Muzica  – cea mai glamour și mai accesibilă în cazul moldovenilor artă, cu care se asociază toate încununările viselor rețetei de succes în Republica Moldova, a lăsat și ea câteva amprente vădit culturale în anul 2013.

Nu mă refer aici la nunta cu muzică și semisecretă a lui Adrian Ursu și nici la venirea pe lume a primului său copil, deși este și acesta un aspect foarte important și de interes național pentru care ne bucurăm sincer și-i adresăm felicitările de rigoare și complimente lui Adrian.

Personal, consider că una dintre reușitele muzicale ale anului este piesa și videoclipul „Dorul Basarabiei” de Ion Paladi.

Iar la capitolul reușite moldovenești pe plan internațional, trebuie să-i dăm Cezarului ce-i aparține și să-l felicităm pe Dan Bălan pentru premiile de care s-a învrednicit în Rusia: „Zolotoi grammofon” pentru piesa „Liubi” și „Cel mai bun cântăreț al anului”. Industria rusească de divertisment nu este una de neglijat, nici xenofobia față de foștii frați de uniune de altfel, iar cei care reușesc să se impună și să le fie recunoscute meritele, merită toată lauda.

De asemenea, consider că una dintre reușitele muzicale ale acestui an o constituie și ineditul spectacol „La Buciugu mirelui”, oferit astă vară de Filarmonica Națională, la închiderea stagiunii, sub bagheta dirijorului Mihai Agafiță.

Nu putem trece cu privirea nici ediția din acest an a „Ethno Jazz Festival”-ului lui Anatol Ștefăneț sau Festivalul-concurs al cântăreților de operă în numele Mariei Bieșu și, de asemenea, salutăm revenirea în grila de evenimente muzicale a Festivalului de Piano Duo, proiectul lui Iurie Mahovici și Anatol Lapicus.

Literatură

Evoc acum o părere strict personală, dar consider că literatura de limbă română din Basarabia are o mare concurență. Nu mă refer la noutățile editoriale românești de peste Prut pe care le regăsim în librării, ci la bloggosferă și la rețeaua de socializare facebook, unde găsești teme de interes comun, redate de nespecialiști în domeniu în cele mai diverse, artistice sau grotești modalități și stiluri.

Ar trebui să roșesc pentru faptul că fac astfel de afirmații într-un an cultural dedicat unui scriitor de renume – Spiridon Vangheli. Consider totuși lăudabilă intenția guvernanților de a omagia activitatea de creație a unor personalități prin organizarea unor evenimente și manifestări cultural-artistice. Anul 2014 este dedicat poetului Dumitru Matcovschi, cred că astfel de ani trebuie marcați și prin alocarea de fonduri pentru editarea sau reeditarea unor cărți care i-au consacrat pe acești autori.

Poate părea o blasfemie la adresa noțiunii de patriotism, dar eu, ca și cititor, nu resimt dramatic necesitatea de a lectura neapărat ceva de proveniență autohtonă. Iar faptul că dintre tabieturile mele săptămânale (în paralel cu puricarea propriilor pitici de pe creier) nu lipsește retrospectiva blogului lui Gheorghe Erizeanu este, cel puțin pentru mine, un semnal favorabil că spiritul patriotic încă nu-mi hibernează. La fel ca și interesul nesubiectiv pe care-l am pentru agenda Cenaclului Republica de la Biblioteca Națională.

Și totuși, remarc un volum care a devenit anul acest una dintre feblețele mele autohtone literare. Consider absolut irezistibil erotismul filosofic, inteligent și boem al lui Sandu Cosmescu, transpus oarecum într-un dialog poetic în volumul de poeme “Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa”, lansat anul acesta la Librăria din Centru.

Teatru

Teatrul este una dintre Cenușăresele artei. Aici produsul finit este unul efemer, artă curată – reușita lui se măsoară doar în intensitatea emoției pe care o provoacă, care rămâne fără suport în momentul în care s-a tras cortina. Oricât de multe spectacole s-ar juca, este nevoie de fiecare dată de efort și demonstrație pentru a-ți confirma talentul și statutul.

Și anul acesta în teatre s-a lucrat mult. Și fiecare realizare este bună în felul său, are meritul ei în istoria teatrului moldovenesc.

Un adevărat eveniment cultural a fost revenirea lui Gheorghe Urschi în teatrul său de suflet – „Luceafărul”, pentru a asista la repetiția și relansarea spectacolului său, care l-a consacrat ca regizor și dramaturg – „Testamentul”.

Teatrul „Ginta Latină” a consemnat două spectacole reușite: „Excelsior Lior” și „12 șoapte în a 12-a noapte”. Teatrul „A.P. Cehov” a mai lăsat la discreția noastră un „Pescăruș”, „Soția străină sau un soț sub pat” și o „Virtute bărbătească”. La Teatrul „Luceafărul’ am fost plăcut surprinsă de o variantă inedită a spectacolului „Steaua fără nume” și am descoperit un actor tânăr, talentat și inteligent – Constantin Garbuz, pe care abia așteptă să-l văd și în alte montări.

În luna aprilie la Teatrul Național „Mihai Eminescu” s-a creat impresia unui duel artistic prin intermediul spectacolelor „Zgomote în culise” (regie Sandu Cozub) și „Panică la Grand Hotel” (regie Sandu Vasilache), care au avut premiera la distanța de o săptămână una de alta.

În ambele spectacole m-a fascinat câte un cuplu de actori pe care i-am urmărit cu deosebită satisfacție: Anatol Durbală și Diana Decuseară în „Zgomote” și Andrei Porubin – Anatol Durbală în „Panică”.

Pe Andrei Porubin am avut ocazia să-l savurăm cu un alt gen de rol decât cel din „Anonimul Venețian”, care risca să se transforme într-un clișeu, el a întruchipat minunat, cu mult umor și rafinament un travesti absolut savuros – Missis Willey.

O fi impactul televiziunii mai puternic decât emoția care se naște într-o sală de teatru, dar pe Anatol Durbală în ultima perioadă ni-l închipuim tot mai rar în postura de actor, de alt personaj decât cel cu care suntem obișnuiți la “Ora de ras”. Iată însă că pentru Anatol anul 2013 este unul foarte benefic din punct de vedere teatral, aducându-i trei roluri noi, reușite, în trei spectacole demne de luat în considerație de juriul UNITEM: „12 șoapte în a 12-a noapte”, „Zgomote în culise” și „Panică la Grand Hotel” – un an rodnic pentru teatrul moldovenesc, un an rodnic pentru Anatol Durbală, a cărui ritm sper să se mențină și în anul care vine.

Iar anul teatral a fost încununat de realegerea lui Sandu Grecu pentru al doilea mandat în funcția de președinte al Uniunii Teatrale din Republica Moldova.

Artă Plastică

Și dacă am ajuns aici, eu cred că un pictor iscusit, ar găsi culori agreabile pentru a realiza inspirat tabloul anului 2013. Ar avea de împrumutat iscusință de la „Culorile” și stările Vioricăi Meșină, din „Cerul” de dincolo de limite a lui Igor Cobileanschi, din emoțiile delicat și alteori expansiv redate de Diana Decuseară, de la profunzimile și exploziile artistice ale lui Anatol Durbală,  empatia și sensibilitatea lui Andrei Porubin, inocența și consecvența lui Constantin Garbuz și ritmurile și curajul lui Dan Bălan.

Dar dacă e să trecem în revistă reperele acestui an, atunci prima la care facem referință este Eleonora Romanescu, ea însăși un reper, un exemplu de măiestrie și profesionalism, răsplătită cu Premiul Național în domeniul Artei Plastice.

De asemenea, e cazul să trecem în revistă și expoziția retrospectivă a lui Igor Vieru, și personala lui Emil Childescu, desfășurate de Muzeul Național de Artă.

Nu putem neglija nici catalogul pictorilor moldoveni, editat la Moscova, în condiții grafice excelente, care ne oferă o retrospectivă reușită asupra artei plastice basarabene contemporane prin prezentarea artiștilor și publicarea celor mai reprezentative lucrări.

Și dacă la început subliniam despre începuturi promițătoare, spre final trebuie să constat că 2013 a fost și anul marilor plecări: Dumitru Matcovshi, Victor Bucătaru, Titus Jucov, Nina Vodă-Mocreac, Tudor Tătaru…

Ca să avem motive să privim optimist în viitor, ar fi  nevoie de contraargumente cu exemple concrete de realizări ale celor care rămân să continue un drum început sau să contureze noi direcții. S-ar putea ca anume exemplele cu care am venit aici să fie acele argumente. Ba chiar insist să cred că așa este.

Dar, dacă e să luăm în calcul modalitățile prin care au avut loc unele veniri/reveniri spectaculoase în funcții în domeniul culturii (dar despre care nu am detaliat în acest text), sunt tentată să cred că balanța pierderilor înclină mai greu decât cea a câștigurilor la capitolul … principii și valori.