Stau la geam, citesc și țin cu ambele mâini o ceașcă de ceai verde (Chelton-ul meu iubit, verde, cu sour sup) și aud cum fulgii cad molcum pe caldarâm, pe acoperiș, pe pervaz. În urechi îmi rămâne foșnetul lor, iar mirosul fructului de sour sup care îmi amintește de „Frigușorul” de cândva, în tandem cu simfonia fulgilor, mă duce cu gândul hăt, departe, în copilăria mea.
Amintirile încep să contureze imagini, zgomote, mirosuri … Și se pare că undeva se aude lopata tatei, îmi amintesc și ritmul în care se auzea scrâșnetul lopeții când era atinsă de pământul înghețat: un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei (un soi de vals cu un soldat care are un picior de fier sau de lopată, care scoate zgomote și geme când se atinge de pământ), îmi amintesc și cum ciuleam urechile când se întâmpla ca acel ritm să fie întrerupt. Asta însemna că trece cineva pe stradă și se salută cu tata, sau tata își scutură zăpada de pe cușmă, scoate și pune la loc mănușile de pânză să-și dezmorțească mâinile, ori vine în casă să bea o cană de apă ori de ceai, ori să aducă un braț de lemne pentru foc… Ori vine după căldarea cu cărbuni arși (cenușa era folosită pe post de antiderapant, o cernea pe cărare, apoi pe drumul din fața porții, de la un colț la altul, ca să nu alunecăm).
Diminețile de iarnă cu ninsoare debutau cu zgomotul lopeților. De pe lejancă încă încercam să deslușesc zgomotul lopeții noastre, apoi pe-a lui nanu Vaniuța, vecinul, zgomotul lopeții lui era parcă mai strident, mai pițigăiat, amintea de vocea nanei Maria, soția lui…
În copilăria din amintirile mele nu-și fac loc ierni cu glod. De pe la sfârșitul lui decembrie se acoperea pământul cu o cușmă albă și așa era până la începutul primăverii. Și îmi amintesc ce ne mai necăjeau temperaturile ceva mai ridicate, când zăpada se topea și se amesteca cu noroi, pe urmă iar îngheța noaptea și, până la o nouă ninsoare, ochii noștri erau nevoiți să suporte zăpadă tărcată.
Și iarna tata își petrecea întreaga zi afară. În zilele când ningea, curăța zăpada – croia cărări spre beci, la cotețul păsărilor, la gogineața porcului, la cușca câinelui, la ubornă (WC), spre saraiul cu lemne, la goga cu ciocleje, la atelierul lui de tâmplărie, până la robinetul din poarta vecinilor (atunci nu-l aveam pe al nostru)… În genere, rar robinet din sat care avea iarna apa și nu doar iarna, satul nostru a fost mutat pe deal când a fost construită Hidrocentrala și din acest motiv ne bizuiam mai mult pe apa din fântână. O zăbavă aparte era să dezghețăm robinetul lui tanti Marusea diminețile (singurul din partea aceea a satului care avea apă, probabil fusese săpat tare adânc), iar seara să-l învelim cu pufăici și țoale, în speranța că nu va îngheța.
În zilele de iarnă când nu ningea, îl auzeam pe tata afară tăind lemne cu ferăstrăul (sărisăul) sau despicându-le. După câteva ore în care asculta muzica instrumentelor de tăiat, urma o tăcere îndelungată și știam că tata stivuiește lemnele. Apoi striga pe careva dintre noi să strângă în coș surcelele și așchiile de ațâțat focul. Era un ritual. Tata rănea zăpada până se făcea ora de dus la lucru, la amiază venea acasă să mănânce, mai curăța zăpada și se ducea iar la lucru. După serviciu ritualul se repeta.
Iar serile, după ce stăteam cu toții la masă, tata dezghioca porumb pentru a doua zi la păsări, iar mama fierbea și amesteca sfeclă cu macuh ori alt terci pentru dejunul porcului.
Și a doua zi povestea se repeta.
În copilăria mea nu i-am auzit niciodată pe ai mei să spună că s-au săturat de iarna asta. Și nici pe vecinii care veneau la noi ori cărora le treceam noi pragul. Vecinele mai evlavioase țin minte că-și făceau cruce și spuneau: „Mânțămăsc că ne dă Dumnezeu ninsoare”. Așa spuneau și în lungile zile ploioase. De acasă am păstrat un fel de pioșenie față de fenomenele meteo. Cel puțin, am învățat să nu mă revolt pe capriciile naturii, o fi având ea socotelile ei, cam de ce ar corespunde cu planurile noastre?
Azi m-am prins însă la gândul că nu mai țin minte a câta zi avem zăpadă. Cu siguranță, ea stăruie mai mult de trei zile. Mdaaa, lungă iarnă.
Mă întorc spre Mihai și-l întreb a câta zi ninge. Mă privește lung și am impresia că rebobinează în minte filmul zilelor trecute, încercând să-și amintească exact ceva ce avea de rezolvat în ziua în care a început să ningă. „Cred că joi a început să ningă, îmi spune el. De ce?”
Încerc să-i formulez un răspuns: „Știi, scria ieri cineva pe facebook că de ninsoarea asta se bucură cel mai mult agricultorii și copiii. Iar mama se roagă de ninsoare în fiecare iarnă. „De-ar da Dumnezeu măcar să ningă oleacă” a devenit un fel de frază de legătură între orice subiect, orice pauză care durează mai mult de două minute la ea. Eu însă gândesc că nu doar mama se roagă iarna. Și autoritățile locale au ore de primire pe agenda Domnului cu rugile lor, sunt și ei oameni, au meritele lor poate în fața Cerului. Și cum ninsoarea le dă mari bătăi de cap autorităților, pentru că le ia întotdeauna prin surprindere și vine de fiecare dată… pe neașteptate… acesta o fi motivul că în ultimii ani zăpezile nu durează niciodată mai mult de trei zile. O fi rugile funcționarilor mai fierbinți decât cele ale oamenilor care lucrează pământul? Ori poate iernile sunt mai scurte și cu mai puțină zăpadă în ultimii ani pentru că s-au înmulțit orășenii evlavioși, cărora nu le place zăpada? Ori s-au înmulțit cinovnicii?”
Mihai mă mai privește lung odată. Mi se creează impresia că repetă în gând tocmai ce i-am spus, prinde firul, râde asumat, într-o oarecare manieră despre care mama în copilărie îmi spunea că-i râs cu plâns și-mi zice: „nu vrei să scrii despre asta?”
Am terminat de scris. Am recitit. Mi s-a mai făcut dor de o iarnă la țară. Întorc capul spre geam și aud fulgii căzând fără încetare. Mdaaa, lungă iarnă! Îl sunt diseară pe tata să-i facă lui Mihai o lopată. S-o pot urmări pe Smaranda cum se bucură, de la geamul etajului opt, de bătălia lui taică-său cu nămeții din curte. De-ar mai ninge măcar până la sfârșitul săptămânii astea!
