Încălcînd Legea Supremă în numele supremului scop…

Constituţia, Lege Supremă

“Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.”

(Articolul 7, Constituţia Republicii Moldova)

“… în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează.”

(Hotărîrea Curţii Constituţionale din 5.12.2013)

Decizia de azi a Curţii Constituţionale privind “limba română”, deşi în textul hotărîrii sintagma nu se menţionează expres nicăieri, nu poate să nu bulverseze opinia publică. Pur şi simplu, nu poţi discuta o problemă timp de 19 ani de existenţă a acestei Constituţii, iar într-o zi să iei o decizie acceptată de toţi. Mai ales că problema este unul din cei trei piloni prezenţi în toate campaniile electorale din Moldova (alături de istorie şi vectorul geopolitic), iar decizia aparţine unei minorităţi formată din şase membri ai Curţii Constituţionale şi nu a unei majorităţi a populaţiei cu drept de vot sau cel puţin a “reprezentanţilor” în Parlament ai acestora.

Astfel, cei care pînă acum spuneau că limba este română, iar Constituţia greşită – acum zic că adevărul a triumfat. Totodată, cei care ziceau că limba este moldovenească, iar în Constituţie e stipulat asta – acum vor zice că decizia este una politică. Nu pot decît să fiu de acord cu ambele poziţii.

Eu vorbesc limba română şi nu susţin că “limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine” (articolul 13). Mai mult, consider problema lingvistică drept prerogativă a specialiştilor de prin Academii (ambele, şi Academia Română, şi Academia de Ştiinţă a Moldovei susţin limba română), nu a politicienilor. Dar nu pot trece cu vedere faptul că, ceea ce Curtea Constituţională a formulat prin “… în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează”, înseamnă de fapt că “Constituţia Republicii Moldova NU MAI este Legea Supremă” şi pot exista legi sau acte juridice mai importante decît aceasta. La fel, Curtea a demonstrat că poate face ceea ce nu a putut face, timp de doi ani, Parlamentul, atunci cînd căuta o modalitate de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova (fie prin vot direct, fie printr-o altă majoritate de voturi ale deputaţilor).

Aşadar, Curtea Constituţională a demonstrat că poate iniţia revizuirea Constituţiei (articolul 141), fără stipularea acestui drept în Legea Supremă, în numele a “cel puţin 200 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot (care) să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi”; unui număr de “cel puţin o treime de deputaţi în Parlament”; sau a Guvernului şi să adopte cu votul a şase persoane, modificarea Constituţiei ce necesita votul a 67 de persoane, adică “două treimi din deputaţi” (articolul 143).

Dar aşa decizii, cum spunea “cneazul” George Miloslavskii din “Ivan Vasilevici îşi schimbă profesia”, nu se iau cu una cu două. Chiar şi cu toată “separarea puterilor în stat” (articolul 6), cu un preşedinte al ţării fost preşedinte al Consiliul Superior al Magistraturii şi preşedinte al Curţii, fost vice-preşedinte al celui mai mare partid aflat la guvernare,  Curtea Constituţională n-ar fi luat o asemenea decizie fără acordul, cel puţin tacit, al Preşedinţiei şi majorităţii parlamentare.

Aici trebuie să-i dau dreptate socialistului Igor Dodon, care a scris pe reţeaua de socializare facebook că “Summitul de la Vilnius îşi arată primele roade…”. Nu pot să ştiu dacă “mai departe va fi şi mai grav”, aşa cum a completat el, dar decizia “istorică” a Curţii Constituţionale luată la doar o săptămînă de la parafarea Acordului de Asociere, nu poate să nu aibă legătură cu Summitul de la Vilnius.

Una din condiţiile semnării Acordului de Asociere este traducerea acestuia (estimată la un an). Dar traducerea trebuie făcută dintr-o limbă (engleza) în alta. Care?! Moldoveneasca constituţională sau româna corectă din punct de vedere lingvistic; limba de stat sau (una din) limba Uniunii Europene?!

Iată pentru a nu-i pune pe europeni în situaţia stupidă de a interpreta Constituţia Republicii Moldova ca formă şi ca conţinut, au făcut-o chiar ai noştri, încălcînd Legea Supremă în numele supremului scop! Nimic mai machiavelic.

Update (răspuns unor comentarii de pe facebook): Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii Moldova nu pot face corp comun pentru că:

• Sînt două documente diferite adoptate la 3 ani diferenţă (27 august 1991 şi 27 august 1994);
• Unica trimitere din Constituţie la Declaraţia de Independenţă, este “PORNIND de la aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”;
• Constituţia valabilă la data adoptării Declaraţiei de Independenţă era Constituţia din 15 aprilie 1978. “Constituţia Republicii Moldova intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare, este în întregime abrogată.” (articolul I (2) Dispoziţii finale şi tranzitorii);
• Curtea Constituţională NU a declarat limba română drept limbă de stat, Ion Grosu a scris deja asta.

Dacă admitem că Declaraţia de Independenţă (0riginalul căreia a fost pierdut) prevalează Constituţiei, atunci 19 ani de existenţă a acestei Constituţii am trăit în minciună, considerînd Constituţia drept Lege Supremă pe lîngă care nici o lege sau act nu au putere juridică.