Bărbații sunt nesimțiți. Femeile sunt superficiale. Pe bărbați îi interesează doar computerul și televizorul. Femeile sunt ahtiate după țoale. Bărbații abia așteaptă să iasă din birou și s-o șteargă la o bere cu băieții. Acolo discută doar despre sex și filme porno. Și când obosesc, vorbesc despre mașini. Femeile petrec mai mult timp prin saloanele de frumusețe decât acasă. Acolo bârfesc, flirtează, sunt invidioase pe coafurile, sprâncenele, silicoanele și botoxurile altora și, când obosesc, iar bârfesc.
Clișee. Recomandate și acceptate ca stil de viață, mod de gândire, model de conduită. Dogme cu impact de cult religios. Transmise din generație în generație, de la mamă la fiică, de la tată la fiu.
Cine împarte lumea în două tabere inamice? Cine ne naște străini, adversari? Cine ne îmbracă în uniforme, ne împarte în berbecuți și oițe? Cine ne educă predestinați, ostili și rigizi față de sexul opus? Cine ne învață cum să ne comportăm în anumite etape ale vieții așa încât să nu încercăm măcar să le înțelegem? De ce nu ni se lasă libertatea să ne alegem noi atitudinea, comportamentul? De ce când ne îndrăgostim suntem prieteni, iar când ne căsătorim – adversari sau angajați pe același șantier? Pentru că trecând pragul unei case comune fiecare începe să se preocupe de propriul „trebuie”?
*****
Din start ni se inoculează soluția: trebuie să știi să gătești, că o să te lase bărbatul. Sau: dacă vrei să fii alintată, nu-i arăta că știi să gătești, pentru că vei fi nevoită să-ți petreci toată viața la bucătărie. Nu ni se spune că bucătăria e și ea una dintre arte, accesibile atât bărbaților cât și femeilor, la fel ca teatrul, muzica, dansul, arta plastică… shopping-ul la urma urmei!, și, dacă am vrea să fim ajutate, am putea deprinde această artă (relaxantă și amuzantă de multe ori) acasă încă, de la cei mai buni profesori?
Și mamelor, fie că educați băieți sau fete, nu, femeia nu trebuie să spele, ea poate doar să ajute, e mai atentă, mai delicată și poate selecta corect rufele pentru a fi puse la spălat. Iar ciorapii și chiloții, trebuie să și-i spele fiecare, indiferent că e băiat sau fetiță, e vorba de respect pentru intimitate, că hârtia de wc o arunci singur după ce ai folosit-o, nu i-o dai celuilalt să o arunce.
Sau:
- bărbatul trebuie să plătească, bărbatul trebuie să care, bărbatul trebuie să asigure, bărbatul trebuie să aleagă, bărbatul trebuie să decidă, bărbatului să nu-i întorci cuvântul, să nu te pui cu el în poară…
- femeia trebuie să fie frumoasă, să facă ordine, să aștepte cadouri, să aștepte perne din puf roz la picioare, blănuri strălucitoare pe umeri și diamante grele pe degete; femeia trebuie să aștepte să-i fie rezolvată problema…
Și, din fiecare sfat/recomandare, nu lipsește niciodată fraza de final: cum o să-l crești, educi, așa o să-l ai! Cum o să-ți așterni, așa o să dormi. De ce celălalt, el sau ea, trebuie să aibă valoarea unui cearșaf?
De ce din educația copiilor nu se exclude termenul „trebuie”? De ce băiatul și fetița nu sunt lăsați să-și facă singuri concluzii? De ce nu ne mulțumim, pur și simplu, să discutăm cu ei, să le aflăm părerea, să-i întrebăm atunci când luăm o decizie, ca să învețe din copilărie că toate situațiile și problemele în viață se rezolvă prin decizii corecte? Că „trebuie” nu e o soluție, e doar un imperativ, care nu rezolvă nimic. De ce nu le tratăm cu seriozitate, cu respect vorbele, întrebările, faptele? De unde atâta neîncredere în cei pe care îi creștem să asigure viitorul nostru și al umanității?
Hai că vorbesc ca o babă comunistă. De fapt, așa mă simt de o bună perioadă de timp și tot nu încetez să fiu reacționară.
Mă simt străină, mă simt în plus. Nu mă regăsesc în ecuația asta comercială. Nu că mi-aș dori cu tot dinadinsul, dar unde-s oamenii? Personalitățile? Sufletele, caracterele? Trăim, discutăm, avem așteptări de la roboței, mașinuțe, maimuțe, pisoi, iepurași și alte creaturi și nu de la oameni concreți, cu suflete, dorințe, vise, necesități? Atunci, de ce ne mai plângem? Culegem ce sădim, dacă tot ne conducem de spusele înțelepciunii populare, la care recurgem doar ca să ne argumentăm comportamentul, nu și să-i pricepem conținutul.
*********
Nu aștept și nu pretind nimic de la nimeni. Singurul lucru pe care îl pretind de la bărbatul meu și pe care el trebuie să-l facă este să mă asculte. Și să-mi vorbească. Dacă refuză, acesta este deja un răspuns și de asta suntem conștienți ambii. Comunicarea este bunul nostru cel mai de preț, pe care l-am învățat, l-am stabilit și l-am obținut împreună. Și de care ne bucurăm deopotrivă.
Nu-i cer să mă iubească. Pentru că sunt mândră și nu cer ceea ce știu că mi se cuvine pe merit. Și pentru că știu că mă iubește.
Nu-i cer cadouri, pentru că mi le pot permite singură. Îmi place că mă surprinde și-mi place să surprind la rândul meu. Și sunt curioasă să văd ce idei îi mai pot veni prin cap în ceea ce mă privește.
Nu-i cer să mă ajute, pentru că e discret și știe când am nevoie de ajutor și mi-l oferă fără să i-l cer. Îmi place să ajut și nu fac mare haz din asta, las să se consume asta ca un fapt firesc, ceva printre altele.
Nu ne contabilizăm relația, deși suntem conștienți de rolul fiecăruia în viața celuilalt.
Restul beneficiilor pe care le primesc în această relație sunt acțiuni benevole și asumate din partea lui. Și nu-mi lipsește nimic. Deocamdată. E valabil și viceversa.
Nu cred că există lucru pe care nu pot să-l fac sau să mi-l permit eu. Cu el e la fel: în plus, știe să gătească, să spele și să facă ordine la fel de bine ca mine. Mai mult chiar, a învățat asta în perioada în care suntem împreună.
Doar că la noi în casă este o regulă: nu există sarcini pentru bărbați și femei. Împărțim totul egal, luând în calcul mici aspecte: la ce se pricepe fiecare mai bine evitând acele chestiuțe pe care unul dintre noi le urăște. Le curăță sau le face celălalt. Și pentru că ne asemănăm în multe privințe, cu chestiuțele pe care le urâm ambii, rezolvăm frățește. Iar dacă mai rabdă, le rezolvăm mai târziu, în perioade în care vrei să te ocupi cu orice altceva, doar să uiți ori să te detașezi de o situație sâcâitoare, stresantă.
Și da, când ne-am întâlnit, eram crescuți fiecare cum se cuvine: băiatul trebuie să poată, femeia trebuie să știe. Din fericire însă, ambii eram pregătiți să ne descurcăm pe cont propriu în orice situație. Iar de așternut, ne-am așternut împreună, oricât de ispititoare au fost alte așternuturi ce ne-au mai păscut între timp.
Și nu mă simt mai puțin femeie, ba chiar mă consider foarte favorizată în postura în care mă aflu.
Scăpați de clișeele feudale din viața voastră și asumați-vă bărbatul, femeia, copilul, serviciul, inteligența, viața voastră. Că viața-i scurtă și-i păcat s-o parcurgi după gândirea și placul altcuiva.
