O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)

            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană). Dar poezia înseamnă disciplină, nu-i aşa? În universul acesteia, afectul libertăţii se cuvine transpus în limbaj imanent, contras în metaforă. Drept care poetul nostru nu ezită a trece de la desfăşurarea amplă a discursului în care e atinsă coarda pateticului la formulele concentrării, precum un pariu pe care avîntul libertar îl face cu brevilocvenţa: „Poetul ar fi sufleurul lui Dumnezeu…// Suflă/ în spuma rece a eternităţii pustii…” (Oarecum după Yvan Goll). Sau: „de neimaginat cum – şi totuşi/ pe băţul drapelului în bernă nimeri/ un melc rătăcit…” (Drapele). Prin asemenea stihuri aparent minore, de fapt vocaţia poetică îşi pipăie muşchii. Un alt procedeu al procesării lucide la care Leo Butnaru îşi supune fluxul emoţional îl reprezintă ironia. În contorsionarea meşteşugită a expresiei persiflatoare e foarte cu putinţă să se reflecte şi inhibiţia amară a românului de peste Prut care n-a avut pînă deunăzi dreptul la conştiinţă publică, la cuvîntul slobod. O frustrare îndelung dospită ce se răzbună prin ingeniozitatea aneantizării formale a obstacolelor. În jocul cu multiple nuanţe al ironiei, întrevedem trăsăturile unui destin supraindividual: „Bineînţeles/ s-ar putea face ceva/ cum s-a mai şi făcut/ în tot felul cum/ zicerea asta antică/ Panem et circenses/ cu obsedantul ei (sub)înţeles – / să zicem ea/ poate fi actualizată/ decojită de crusta-i de acum peste/ două mii cinci sute de ani/ ce s-ar auzi căzînd/ uşor pocnitor pe duşumea ca/ dintre dinţii rozători ai veveriţei/ o coajă de alună” (Polcă şi politică). Uneori această umoare şugubeaţă se îndreaptă asupra marilor autori: „Domnule Tennesse Williams/ nu o dată/ din tramvaiul numit dorinţă/ în care vatman e un înger/ se face transbordarea/ în tramvaiul numit pocăinţă// (ah îmi vine să spun: tramvaietul!)// în care vatman e un diavol/ Domnule Dostoievski…” (Bi-invocaţie). Jovialitatea e un ligament între variatele ipostaze ale acestei lirici comunicative, jucînd pe muchia extrovertirii. Nu lipseşte însă – cum ar fi putut lipsi într-un atare context pasional? – confruntarea directă cu epoca. Interesant este că Leo Butnaru, autor cultivat, atent foarte la conexiunile livreşti ale prestaţiei d-sale, n-o vede prin prisma curentă a unei uzuri, a unei saturaţii crepusculare, ci ca o etapă primitivă. Ca o reîntoarcere la o barbarie a cavernelor: „e ca un pitecantrop noaptea/ mînînd dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului şi subconştientului/ tîrîşul viperelor – strune biologice necîntătoare încă – / tristă pre-lume fără cîntec” (Epocă). Ceea ce n-ar putea fi decît un semn de exasperare. Bardul se identifică cu „fiecare ins necăjit/ în ziua în care s-a scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul existenţei noastre/ sarea (fără pîine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de nisip” (Poem din ziua în care s-a scumpit sarea), fondul acustic al acestor dureroase experienţe nefiind altceva decît „nesigurul glas al conştiinţei/ pusă la stîlpul de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în loc de stropii de apă” (ibidem). Precauţia bonomă e dată la o parte în favoarea unei percepţii a monstruosului: „Vorbire. Parcă ţiai scoate spini din gîtlej/ accentuat metaforic vorbind – din inimă/ din traheea ta rotunjită din petale roze puse straturi-straturi/ unele/ peste/ altele/ şi din lemn de trandafir alb” (Indirect despre vorbirea directă). Şi totuşi sentimentalul ardent, senzualul, insaţiabilul de trăire Leo Butnaru nu se dă învins. O elegie a vîrstei a treia e încă suficient de tonică: „După atîtea isprăvi în buduare/ Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleţi (…) bătrînul curtezan suspină/ aproape convingător: Ah/ iubirile mele întîmplătoare/ ceea ce mi-a fost cîndva atît de aproape de trup/ n-aş putea spune că – azi – mi-ar părea/ foarte-ndepărtat de suflet…” (Suspin). E o împăcare a sufletului cu trupul, însă nu şi cu istoria.