L-O-V-E

Nu-mi place sa vorbesc despre viata mea privata. Mult timp m-am gandit cum si cate crampeie din ea sa ofer, astfel incat  sa pot justifica orice indepartare de val. Daca se intampla sa am vreo eruptie grafomana in legatura cu viata mea intima, o serveam in sos metaforic, alegoric, simbolistic, dar niciodata in forma sa pura.

M-am gandit indelungat daca trebuie sa scriu acest text, cu atat mai mult, cu cat pentru ziua de azi sunt inca vreo doua teme bune, care asteapta sa fie abordate. Si stiti, eu nu sunt om curajos, eu sunt un om care se satura sa se tot interogheze asupra corectitudinii deciziei luate, inchide ochii si sare in vid.

Deci, azi s-a implinit un an de cand nu mai sunt femeie libera. Pentru mine acesta zi are o insemnatate cu totul aparte, care, la prima vedere, are putine cu dragostea. Si, daca acum sunt ceea ce sunt, asta e datorita faptului ca pe parcursul acestui an m-am interogat de zeci de ori cine sunt, de ce sunt, cum sunt si ce am de gand sa fiu pe viitor. Barbatul de langa mine, intamplator sau nu, intentionat sau nu, direct sau indirect, a sapat in mine, cu un harlet invizibil, pana a dat de apa.

Scriam azi pe Facebook ca paradoxul vietii este ca ne simtim cel mai bine cu oamenii cu care niciodata nu ne-am imaginat ca ne-ar putea fi bine. Si, in genere, nu ne-am imaginat nimic in legatura cu ei. Acesta a fost cazul nostru. Atat de diferiti la prima vedere, atat de opusi, atat de neimaginat impreuna, cu o diferenta de varsta de plus ani in favorea mea, asta a fost prima relatie din care nu am fugit dupa primele sase luni.

Acest an a facut din mine femeie. Nu femeiusca, nu om, nu femeie cu barbat, ci anume femeie. Pe parcursul ultimelor 12 luni, m-am intrebat, pentru prima data, cine sunt cu adevarat si daca ceea ce vreau si cer sunt dorintele si cerintele mele, sau doar niste reflexe conditionate de traditie, educatie, locuri comune. Totul a fost pus sub lupa – sexualitatea, emotionalitatea, obiceiurile, educatia, ca sa ajung sa strang piesele acestui puzzle care sunt eu.

S-au surpat castele, care sub marmora, nu erau decat nisip. Au murit iluzii. S-a ros poleiala. Am fost pusa in fata ocupantilor din capul meu si lasata sa ma descurc.

“Nu esti tu motivul tuturor dramelor mele”. Dur, dur de tot pentru The Drama Queen, cum tandru ma numea un prieten olandez, pentru o femeie care era numai traire, clisee, gelozie si dependenta.

Se zice, ca viata ne aduce in calea noastra oamenii potriviti la momentul potrivit. Si ca de la fiecare invatam. Sau, cel putin, am putea invata, daca ne-ar duce capul.

In acest an am invatat. Am descoperit. Am lucrat, atat cat nu-mi puteam imagina ca as fi in stare sa lucrez, fiind intr-o relatie. Am crescut. Ca om, ca femeie, ca profesionist.

Si daca intr-o zi, cineva din noi doi va avea nevoie de alte spatii, de alt aer, de alt vant, eu voi fi recunoscatoare vietii ca am fost la locul portivit in ziua potrivita. Chiar daca eram beata. Da, seara in care ne-am cunoscut, vinul s-a dovedit a fi mai puternic decat mine, iar eu total lipsita de inspiratie.