Răspunsuri fără întrebări

Nu știu cum să vă spun și cu ce să încep. Sper, dar nu sunt convinsă, că experiențele mele ar fi de ajutor cuiva care chiar în acest moment este în căutare de soluții sau răspunsuri. Eu niciodată nu mă linișteam când citeam texte motivaționale, dacă acele „niciodată” erau în momente de criză acută. Pentru că atunci eu căutam ceva care să-mi confirme bănuielile și comportamentul și nu eram în stare să mă axez pe lucruri care mi-ar fi redat echilibrul.

Eu, ca și alcoolicul acela care cu cât e mai beat cu atât afirmă mai crâncen că nici  măcar n-a mirosit alcool, insistam că, dacă din start am dreptate, de ce trebuie să mai caut argumente?

E o modă să tragi linii și să faci concluzii: eu și concluziile mele la 20, la 25, la 30, la 31 de ani și tot așa.

Nu sunt o tipă tocmai la modă, dar sunt înconjurată de oameni, iar ticurile și comportamentul lor se răsfrânge și asupra mea, așa cum unele dintre vrăbiuțele mele îi afectează și pe cei care mă înconjoară, mai cu seamă că eu știu că uneori pot fi extrem de contagioasă.

Deci, nu pot ascunde că de o săptămână încoace trag și eu linii și încerc să fac totalizări.

Prima concluzie la care am ajuns este aceea că mie trecerea timpului îmi priește. Sub toate aspectele. Cel mai important lucru de care trebuie să ții cont însă în perioada în care trece timpul, e că tu nu trebuie să ucizi timpul, ci să profiți din plin de el, pentru că de felul în care el trece vei fi mai târzii mândră sau rușinată.

Al doilea aspect, la fel de important, este acela că în orice relație trebuie să fii liber și să oferi libertate deplină celuilalt. Dacă celălalt, în libertatea pe care o are, decide că orice clipă liberă de care dispune e ca și irosită dacă nu o petrece alături de tine, ce comentarii și dovezi s-ar mai cere aici?

Iar dacă omul de lângă tine se simte sufocat și caută prilej să iasă măcar până în curtea blocului să zburde singur, nu insista, că e cauză pierdută. În fond, fiecare are dreptul și simte uneori necesitatea să rămână singur și să cugete. Reproșurile doar îl vor priponi, nu-l vor face să se uite mai atent și să înțeleagă că nu are dreptate sau să se teamă că are ceva de pierdut.   Evitați să spuneți: ca mine nu vei găsi. Cu siguranță, nici nu va căuta. Iar dacă va găsi la fel ca tine, înseamnă că are fixații, deci, probleme, iar ție problemele și frustrările lui nu-ți trebuie, descurcă-te mai degrabă cu ale tale și mergi înainte.

Mai departe, trebuie să știi că dacă muncești să-ți fie bine și aranjezi totul așa încât pe viitor doar să-ți fie confortabil, pe dracu o să-ți fie bine. Nicio bucurie nu e bucurie dacă nu ai cu cine o împărți. Nu valorezi nimic dacă trudești numai să amenajezi, să obții confort. Câte cazuri cunoaște fiecare când de rezultatele unei munci înrobitoare, după o anumită perioadă ajunge să se bucure doar unul dintre cei doi? Sau, după ce au obținut obiectul, imobilul, automobilul râvnit, au înțeles că nu mai au nimic în comun?

De asemenea, fii bun și nu face nimic pentru celălalt, nu te sacrifica, mai ales că nimeni nu pretinde de la tine aceste sacrificii. De ce să te dedici unei cauze fără efect? Ca să ai ulterior argumente? Acelea nu vor fi argumente, ci doar justificări. Simte ritmul celuilalt  și armonizați-vă pașii în timpul în care sunteți împreună, așa veți ajunge să contribuiți la lumea voastră comună.

În orice moment trebuie să fii pregătit să pleci sau să fii conștient că de la tine cineva poate să plece, cu sau fără voia lui. Pentru o oră, o zi sau o veșnicie. Și în acele momente trebuie să fii gata să pleci sau să plece fără să iei nimic cu tine, în afară de copil, pisică ori cățel. Deci, la ce bun agoniselile, dacă  ne păstrăm doar sufletele?

Lumea asta se învârte într-un iureș amețitor și lucrurile s-au cam deplasat din albia lor firească, așa a ajuns materia să o ia înaintea sufletului și să ne blocheze cărările. În mod firesc, ceea ce am acumulat, comorile sufletului adică, atrag după sine valorificările, materializările. Când însă ne copleșește materia, nu prea mai avem pe unde scoate sufletul.

Nicio relație nu are viitor, dacă nu are suflet și asta ar presupune: amintiri comune, probleme și soluții comune, plimbări, spectacole, bucurii și necazuri în doi, cântece și filme privite împreună, seri și întâlniri la ceai de făcut confidențe, împărtășit temeri și vise ascunse.

Eu nu am secrete și rețete de succes. Învăț și caut cuvinte potrivite pentru stările și emoțiile prin care trec eu și cei care mă înconjoară – asta e principala mea ocupație. Am învățat să-mi fac cămări în suflet.  Învăț să iert, căci fără iertare nimic nu are viitor și nici nu oferă prilej de amintiri frumoase.

Obișnuiesc să respir adânc și să fac o pauză înainte să enunț o hotărâre. Sunt pregătită în orice moment să plec, pentru că știu că las în urmă multă dragoste, atât cât să acopere și alte goluri, și alte păcate. Sunt pregătită să las să plece de la mine, pentru că știu că tot ce am primit am meritat și nu am trăit cu scopul de a obține, de a demonstra cuiva că eu merit să obțin ceva. Știu că în acest moment, în orice viață aș pleca, ar fi una nouă și n-aș lua cu mine așternuturi și nici tacâmuri folosite, ci doar experiență sau doar liniște.

Cred, gândesc și simt toate astea într-un moment în care mi-e lumea mai dragă. Spun asta după o lungă perioadă în care a trebuit să conștientizez că lumea mea interioară se reflectă în exterior și nu viceversa.

Așa că, dragii mei, în orice stare de spirit vă aflați acum, nu încercați să schimbați pe nimeni și nici nu cereți sfaturi, că sfaturile întorc problema pe dos din afară și nu, cum ar fi firesc, dinăuntru. Încercați să vă înțelegeți pe voi înșivă, altfel nu-i veți înțelege pe cei din jurul vostru și nici nu veți putea pretinde de la ei înțelegere. Și acest lucru e valabil la orice vârstă, cu orice ocazie, prilej, aniversare, week-end, în orice sferă de activitate și, mai cu seamă, în orice tip de relație.

Și să nu vă mai preocupe atât averile, ieșirile, podoabele, problemele și bucuriile altora, pentru că asta e o dovadă că voi nu aveți viața voastră și trăiți cu a celor din jur, persoane publice sau ne-publice. Lăsați-i să-și încheie singuri socotelile, s-or descurca ei săracii cumva, voi acordați-le timp celor din viața voastră, nu-i faceți să se simtă plante în preajma voastră.

P.S. A fost și un P.S., dar am renunțat la el. O să-l vociferez în prezența persoanei la care m-am gândit, e personal.