Amintiri cu miros de busuioc

Scriu acest text la o oră când ştiu că nici ea nu doarme. De vreo şapte ani nu mai verifică caiete, nu mai are de pregătit teme la limba şi literatura română pentru a doua zi, dar nici nu doarme. Munceşte asupra textelor, asupra mizanscenelor pentru următorul spectacol, un spectacol care va deveni eveniment în satul Holercani, ca şi celelalte spectacole şi sărbători pe care le gândeşte, le pregăteşte, le repetă în detaliu şi le montează.

Eu am o relaţie specială cu ea. Şi până astăzi se vorbeşte în satul nostru că aş fi fost eleva ei preferată, dar eu nici pe departe nu am fost o elevă strălucită, chiar dacă din vina ei am o obsesie bolnăvicioasă pentru gramatică şi reacţionez precipitat la calchieri, pleonasme, tautologii. Şi ea ştia că la fiecare lecţie eu aveam îndoieli, şi eu ştiam că nu pot aborda matematic, riguros şi conştiincios verbele cu toate trecuturile, prezenturile, perfectul, imperfectul, diatezele limbii române. Şi ea ştia că eu dibui răspunsurile, iar eu mă miram că am noroc de fiecare dată să le nimeresc pe cele  corecte, şi ea risca de fiecare dată să mă ea la olimpiade, iar eu, inexplicabil pentru mine, reuşeam de fiecare dată să mă întorc cu cele mai bune rezultate.

Şi după felul în care, la orice lecţie, după salut, îmi rostea mie prima numele: „Lilică…”, eu deja înţelegeam dacă am dezamăgit-o sau am surprins-o, bucurat-o, inspirat-o pentru respectiva lecţie.

Primea ca pe o ofensă personală orice greşeală a noastră în dictări, compuneri sau chiar când ne exprimam oral. Orice neglijare a noastră a unui subiect la literatura română îl primea ca pe un eşec. Îmi amintesc şi azi cum pleca ochii ruşinată când cineva din clasă se ridica şi spunea că nu a învăţat tema pentru acasă, de parcă s-ar fi simţit vinovată, de parcă ea înşişi ar fi fost prinsă cu lecţia neînvăţată. Sau cum i se umezeau ochii de emoţii când recitam sau povesteam cu suflet o temă la limba sau literatura română. Şi cum după unele lecţii, ne spunea cu voce sugrumată de emoţii: „Băieţi şi fete, mi-aţi făcut azi o sărbătoare”.

Noi nu ne-am făcut niciodată confidenţe, am păstrat pentru totdeauna relaţia elev-profesor şi ne-am împărtăşit doar impresii una alteia. Peste ani, când eram deja studentă, mi-a povestit totuşi că un fost elev, un fost coleg de clasă de-al tatei (tata a făcut parte din prima ei promoţie de elevi), i-ar fi replicat odată, când se întorcea cu geanta plină de caiete de la şcoală, că din cauza ei el azi umblă cu colţunii (ciorapii) rupţi, că ea şi cu soţul ei (profesorul nostru de istorie), îşi rup gâtul pentru limba română, fapt ce-i supără pe ruşi şi de asta suntem săraci.

Cetăţeanul (sub influenţa alcoolului), i-a reproşat ei căderea URSS, dispariţia rublei şi faptul că nu mai are ciorapi noi, e vina ei în toate problemele, vina ei şi a limbii ei române.

Ea mi-a iertat caligrafia dezordonată. Peste ani am înţeles că în pofida faptului că-i era greu să-mi citească interminabilele eseuri, compuneri, comentarii, îmi citea primul caietul. Nu am avut niciodată curajul să-i spun unde vreau să merg mai departe la studii, deşi am suspectat că şi-ar fi dorit să fac filologie şi toţi colegii mei de clasă, şi chiar cei de şcoală, şi profesorii erau aproape convinşi că asta voi alege şi că voi veni să-i iau locul după ce pleacă ea la pensie.

Eu nu ştiu cum a reacţionat ea când a aflat că am fost admisă la jurnalism. Ne-am întâlnit şi am vorbit când eram deja în primul an de studiu, după prima sesiune şi eram corespondent netitular la Radio Moldova. M-a îmbrăţişat cu căldură şi din felul în care a rostit „Lilică…” am înţeles că e de bine.

Din 1996 până în 2007 nu a pierdut niciun reportaj, interviu, emisiune a mea la radio. Este în continuare cel mai fidel şi atent cititor al paginilor mele din Flux şi a revistei Teatru.

Ea m-a îndrăgostit de limba şi literatura română şi de teatru. Nu mi-a spus niciodată că aş fi talentată, chiar dacă am făcut parte timp de şapte ani de zile din teatrul şcolii, pe care ea îl conducea şi îl mai conduce. Şapte ani de zile nu am lipsit nicio zi, fie că citeam vreo piesă, repetam… Nu lucra deloc cu mine, nu-mi spunea ce şi cum să fac, îmi dădea doar textul şi mă lăsa pe scenă cum îmi venea mie în cap şi eu credeam că mai sunt acolo doar ca să nu-mi stric inima şi dacă tot sunt pe acolo, să fac bine să văd, să învăţ, să înţeleg şi să aleg.

Nu ştiu ce avea şi ce are, dar elevii din promoţiile ei chiar poartă în sânge toată viaţa dragostea pentru teatru şi unii dintre ei au avut curajul să abordeze profesionist această pasiune, au reuşit, reuşesc şi sunt sigură că vor mai fi. Îi menţionez aici pe Andrei Porubin, Ghenadie Gâlcă, Larisa Minov-Măntăluţă, Svetlana Parfeni… Pentru un singur sat, atâţia actori cred că nu-i rău.

Mie mi-a spus însă de nenumărate ori că sunt muncitoare, puternică şi că mă dă tuturor exemplu că am putut să ies şi să răzbat în lume prin munca şi puterile mele. Ea trăieşte cu succesele şi împlinirile noastre, discutam la acest subiect şi cu Andrei Porubin şi căzusem de acord că noi suntem visele, năzuinţele şi aspiraţiile ei şi pentru asta o venerăm, căci fără ea, care ne-a umplut de suflet, noi cine am fi fost azi?

Eu fără ea aş fi fost un om normal, pe înţelesul celor mulţi. De banii cheltuiţi pe cărţi aş fi cumpărat perdele, ceşti şi farfurii. Timpul petrecut în sălile de teatru (unele spectacole revăzute şi de zece ori), l-aş fi folosit să-mi mătur casa, să fac piaţă, să mai stau la taclale cu o nevastă. Aş fi fost şi eu la curent, în rând cu toată lumea, cu toate noutăţile din bloc, de la birou, din culise şi din târg. Aş fi fost astăzi o educatoare respectată sau poate chiar un medic, ori o emigrantă stabilită în Europa, cu picioarele pe pământ şi bugetul ordonat. Eu, fără Vera Sandu sau cum îi spun toţi elevii ei, Vera Pavlovna, aş fi fost azi un om nefericit şi afirm asta în cunoştinţă de cauză, fără exagerări, averse de lirism şi exces de zel.

Azi merg rar în sat şi din această cauză ne vedem rar şi aproape întotdeauna de Blajini, la cimitir. Ea este cea cu dorul, eu cea cu obrazul gros, pentru că ea îmi telefonează, îmi scrie scrisori şi nu, aşa cum ar fi corect, viceversa. Îmi cunoaşte familia, îl iubeşte pe Mihai şi Smărăndiţa, ne spune asta în fiecare scrisoare şi la fiecare întâlnire.

Recunosc dintr-un milion de scrisori caligrafia ei de copil sârguincios, cu litere rotunde, desenate frumos, cu dragoste pentru scris, pentru limba română şi cu miros de busuioc. Toate caietele mele miroseau a busuioc, pentru că îl purta în geantă, îl mesteca, îl avea pe masă de la şcoală, acasă şi oriunde mergea. Numele şi amintirea ei îmi miroase instantaneu a busuioc.

La mulţi ani de ziua profesorului, scumpa noastră profesoară! Nu ştiu ce să-ţi doresc, nu ştiu cum să-ţi spun, nu ştiu ce nu mai ştii despre mine, nu voi afla  niciodată ce nu ştiu eu despre mine. Nu-mi lipseşti foarte des, pentru că de fiecare dată când scriu un text sau vorbesc, fac o pauză şi îmi amintesc de tine şi dacă-mi amintesc, am o siguranţă, o încredere că o să reuşesc, că o să spun sau o să scriu frumos, că o să fiu înţeleasă, că o să spun ceea ce ar vrea să spună sau ce gândesc şi alţii. Eşti întotdeauna cu mine, cu noi şi mi-ar place să stăm, într-o toamnă caldă, la taclale în curtea casei tale cu ţâgăncuşe şi crizanteme.

 

P.S. La mulţi ani cu această ocazie tuturor profesorilor din satul Holercani. Noi, graţie lecţiilor şi exemplelor voastre, am pornit în lume cu o moştenire impresionantă, valoroasă, cu spatele drept şi încrezători în forţele noastre şi pentru asta vă mulţumim.