Ieri seară, pentru precizie – joi, 26 septembrie, am ieşit împreună cu soţul şi cu artistul plastic Iurie Matei de la premiera unui spectacol frumos – „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian de la Teatrul Republican „Luceafărul” şi am traversat strada la Mami’co, cafeneaua din spatele Teatrului Naţional să bem câte o cafea de la Kimbo şi să împărtăşim impresii.
Pentru că era cald şi bine, am stat pe terasă. Am urmărit preţ de câteva clipe un grup de tineri străini, gălăgioşi şi frumoşi, cu un mic tricolor în mână, care pe pragurile cafenelei au scandat I Love Moldova. Patronul cafenelei i-a aşezat la o masă liberă, chelneriţa le-a adus meniul şi grupul de tineri şi-au continuat în linişte şederea la o masă din preajmă.
După ce ne-am băut cafelele, am coborât pe Vlaicu Pârcălab în vale, spre bd. Ştefan cel Mare, pe lângă clădirea primăriei şi am traversat strada la Poşta Centrală. Deşi la ora aceea nu erau multe maşini în oraş, traversarea oricărei străzi la noi este ca o forţare de noroc, mai cu seamă în orele când la plimbare ies VIP-urile, cu maşinile lor de elită, nărăvaşe.
În faţa magazinului Gemeni am ocolit cu mare atenţie un tânăr sub influenţa unei substanţe ce i-a conferit o stare euforică, care striga porcării. Am reuşit să trecem nebăgaţi în seamă şi nicăieri de el. La intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Puşkin ne-am luat rămas bun de la Iurie Matei, care a rămas în aşteptarea unui mijloc de transport public spre sectorul Râşcani. Noi, deşi tot spre Râşcani trebuia să mergem, aveam nevoie de alt transport, care la ora aceea nu mai circula (maxi taxiurile 192 circulă doar până la 19.30) şi am decis să ne plimbăm puţin până la Teatrul de Operă şi Balet, timp în care vom chema un taxi, care să ne aducă la adresa noastră de pe Albişoara.
Preţ de 7-8 minute când am aşteptat taxiul în faţa pizzeriei Andys de lângă clădirea Teatrului de Operă şi Balet, ne-au „distrat” şi ne-au ţinut de urât nişte tineri, cocoţaţi într-o maşină 4#4. Pentru început avut impresia că e o maşină a poliţiei (noaptea toate pisicile au nasurile sure). După ce a făcut câteva virajuri prin faţa clădirii, maşina cu „ghirlandele” aprinse a început să vocifereze, ca o staţie de taxi sau ca şi maşinile poliţiei rutiere. Tinerii veseli, plasaţi strategic între Cocos Prive (t) şi Mojito, la mai puţin de un km de sediul central al Serviciului nostru de Securitate, emiteau urări de seară bună şi de trimiteri н’й foarte senin, oricui avea urechi să audă.
Era ora 21. Aşteptam aparent impasibili, eu în braţe cu buchetul de flori de toamnă primit de la nănaş, pe Mihai îl simţeam că-i zvâcneşte tâmpla dreapta spre umărul meu, şi mă rugam să nu se ivească prilej s-o facă pe cavalerul, ştiind că nu rezistă niciodată când cineva vorbeşte porcării în prezenţa unei femei. Număram în gând minutele care au mai rămas până soseşte taxiul şi doar o singură remarcă, care îmi stăruia în gând de cum ajunsesem pe bd. Ştefan cel Mare, am vociferat aproape instantaneu amândoi: „şi până aici n-am zărit nicio echipă de patrulare”.
Între timp, veni taxiul, am urcat în el şi am ajuns într-o tăcere mormântală acasă. În taxi răsuna orchestrala temei muzicale a filmului „Москва слезам не верит”. Pe scări, urcând fără lift cele 160 de trepte la casa noastră în cer, am discutat despre un element de decor din „Steaua fără nume” – un ceas pe peron, căruia şeful gării îi fixa cu mâna acele care indicau ora, în dependenţă de orarul trenurilor care treceau prin acea gară în care nu oprea nimeni, sau în dependenţă de vizitele domnişoarei Cucu.
Mihai mi-a mărturisit că n-a înţeles doar de ce sub ceas era scris Chişinău. „Pentru că aşa e Chişinăul”, i-am răspuns eu: „trebuie să vină cineva să pună mâna să-i fixeze acele, să-i oprească trenul, să-i aprindă luminile, să-i astupe gropile… Trăim într-o capitală cu ceas la comandă, într-o gară provincială”.
Şi toată plimbarea asta a noastră nocturnă, de oameni care simt necesitatea să-şi plimbe un pic gândurile pe străzi într-o noapte călduţă şi frumoasă de toamnă, după un concert sau un spectacol, s-a desfăşurat pe întuneric, în chiar centrul capitalei.
Nu cred să existe undeva în lume o capitală mai întunecată şi mai plină de gropi.
E, nu ştiu cum, otova la noi, stare de nopţi din alea precum cea de ieri.
