Într-o zi plină de lacrimi mi-am pierdut zâmbetul. Și așa am început să îl caut. Știam că l-am uitat undeva. Am început cu localul meu preferat, unde se prepară după părerea mea cea mai gustoasă cafea. Știam că ultima dată cînd am fost acolo, zâmbetul era foarte larg, sincer, energic și cînd am ieșit nu mai știu dacă îl aveam.
Acolo nu l-am găsit așa că am pășit spre banca mea preferată din parc și acolo era mai pustiu ca niciodată, după care am luat-o pe strada cea mai frumoasă din oraș dar și acolo erau doar cupluri de îndrăgostiți care nu erau interesați de soarta zâmbetului meu.
M-am gîndit că o înghețată gustoasă în centru orașului va fi destul pentru a mă bucura, dar nu avea parcă gustul care îl știam mai înainte.
Poate pe malul lacului unde voi vedea apusul de soare reflectîndu-se în apă? El m-a întristat și mai mult, mi-a adus aminte de ce am uitat să zîmbesc.
Am ajuns chiar și într-un parc de distracții, unde deobicei deveneam involuntar veselă, însă amintirile despre acest loc m-au făcut melancolică.
Am ajuns să îmi pun întrebarea “Poate mi l-a furat cineva?”, dar am fugit de răspuns.
M-am dus și la cumpărături în speranța că o rochie nouă îmi va oferi poftă de viață, dar cît de colorată nu era rochița, eu o vedeam în alb și negru.
Mi-am pus și muzica preferată în căști, și am început să călătoresc prin amintiri. Am alergat prin toate momentele fericite și am simțit că îmi apare un surîs amar pe buze. Atunci am înțeles. În toate amintirile mele plăcute apăreau oamenii dragi la care țineam atît de mult. Și mi-am recăpătat zîmbetul, nu în cele mai plăcute locuri din oraș, ci alături de cei mai importanți oameni, care oferindu-mi îmbrățișări, m-au făcut să zîmbesc involuntar.
