Să fim sinceri, cine ia în serios şi ascultă sfaturi de la fetele tinere, slabe, înalte şi deştepte? Cine le crede? Înţelepciunea populară spune că şi frumoasă, şi deşteaptă nu se poate. Asta chiar dacă eu până acum încă n-am întâlnit femeie deşteaptă care să nu fie şi frumoasă. Pentru că eu cred că frumuseţea este o stare de spirit şi n-are cum să le scape femeilor deştepte.
Să recunoaştem, cele mai mari iluzii se zămislesc în mintea noastră, deci, de acolo, îşi au originea şi toate dezamăgirile noastre. În imaginaţia ta, tu eşti persoana cea mai specială din lume, deci, comportamentul, atitudinea faţă de tine al celor care te înconjoară sau trebuie să te înconjoare trebuie să fie, la fel, foarte special, pentru că tu numai asta meriţi.
Chiar şi înainte de apariţia internetului ori a facebookului, fiecare individ trăia mai întâi şi, de cele mai dese ori, mai intens, mai mult şi mai profund în lumea plăsmuită în propria imaginaţie. De acolo totul ţi se pare posibil, lucrurile se desfăşoară în ordinea pe care le-o dai tu, cu barierele şi minunile pe care le născoceşti şi-ţi stau în puteri tot ţie.
Din lumea aceea totul pare controlabil. Şi frumos. Realizabil. Accesibil. Ideal. Pentru că fiecare este convins că dacă el ar fi Conducătorul, Creatorul, Alesul, toate ar merge bine.
De câte ori vi s-a întâmplat să citiţi mesajul, textul, comentariul unei persoane, fără să o cunoaşteţi personal, fără să-i vedeţi faţa şi să-i faceţi un portret robot în închipuirea voastră? Eu cred că, cel puţin odată sau de două ori i s-a întâmplat fiecăruia. Nu-i aşa că, de fiecare dată când citeaţi alt mesaj, comentariu, în faţă vă apărea chipul pe care l-aţi plăsmuit voi şi l-aţi atribuit acelei persoane pe care n-aţi văzut-o niciodată. Reieşind din ce a scris, cum a ortografiat, ce stare de spirit v-a transmis, voi i-aţi creat un chip.
La fel, de câte ori s-a întâmplat ca chipul pe care voi l-aţi inventat să nu corespundă realităţii? Persoana să fie brunetă şi nu blondă. Să aibă ochi căprui şi nu albaştri. Să fie scundă şi bondoacă şi nu suplă şi zveltă. Să nu aibă o dicţie perfectă. Cred că deziluzii din acestea am trăit toţi când am confruntat plăsmuirea cu realitatea.
Acum vreo şapte ani mă căuta cu insistenţă la telefonul redacţiei o doamnă care, într-o bună zi, a reuşit să vorbească în sfârşit şi cu mine. M-a rugat să-mi fac timp pentru o întâlnire că ar interesa-o o colaborare. Am acceptat. Nu pot să vă descriu dezamăgirea de pe chipul ei când m-a văzut intrând în modernul şi spaţiosul ei cabinet. „Dumneata… aşa eşti”? După felul în care am arcuit sprâncenele a înţeles că trebuie să dea o explicaţie: „Umpli cu text paginile alea atât de mari (cine îşi aminteşte formatul şi periodicitatea cu care apărea ziarul FLUX de pe timpuri va înţelege), credeam că trebuie să fii o femeie MARE şi nu o artistă”.
Aşa mi s-a întâmplat şi mie, mare cititoare pe timpuri, să îmi imaginez că oamenii care semnează ceea ce citesc eu sunt într-un fel anume şi nu cum i-am cunoscut personal mai târziu.
O astfel de situaţie s-a repetat în viaţa mea exact cu o săptămână în urmă, când am participat la a 18-a ediţie a Clubului Nostru, care a avut-o invitată pe Diana-Florina Cosmin. „Poveştile unei inimi” m-au intrigat. Apoi m-au copleşti. Iar când am aflat că la nici 30 de ani, Diana este redactor „Forbes Life” România, iar m-a intrigat.
Chiar dacă internetul îţi ajută azi să-ţi faci o impresie vizuală despre o persoană fără să o cunoşti personal, eu mi-o închipuiam pe Diana o tocilară, o domnişoară de pension, o fată timorată, dar foarte inteligentă, care nu face faţă însă cerinţelor şi vitezei impuse de un secol modern.
Când în faţa mea a apărut o Barbie cu picioare interminabile, fustă scurtă, tocuri cui şi cârlionţi, percepţia mea a suferit o mică modificare – pe asta cine s-o ia în serios? Iar când a început să răspundă întrebărilor noastre, mi-am zis în minte că o fi exersat nişte texte din timp. Am decis însă că e nedrept să-mi fac păreri pripite, când am în faţă autoarea unei cărţi care m-a cucerit şi care, mai ales, s-a vânduit ca pâinea caldă în România, la două săptămâni de la lansare. Şi am decis să mă concentrez asupra a ceea ce se întâmpla în Sala Albă a hotelului Codru.
După întâlnirea noastră am decis s-o urmăresc pe Diana-Florina Cosmin. Să o citesc cu atenţie şi să învăţ de la ea să fiu la fel de ordonată în gânduri şi activităţi. Şi, cel mai important, acum mai am un prieten de suflet.
Concluziile mele după această întâlnire sunt greu de redat în cuvinte puţine, de asta am şi aşteptat o săptămână ca să vă împărtăşesc impresiile. Dar v-am spus deja că lucrez să fiu concisă şi exactă. Şi eficientă. S-ar putea să dea şi rezultate dorinţa asta a mea. Ceea ce ştiu însă cu siguranţă e că, pentru început, îmi doresc o lampă Tiffany. Şi ştiu că nu trebuie să lă-lă-esc dorinţele în lumea aia unde totul e perfect, e realizabil, dar fără drept de apel. Poveştile din inimă îşi fac perechi şi se realizează numai în lumea reală. Ceea ce scalzi şi înfloreşti doar în lumea viselor, acolo rămâne, dacă nu dai din coate în timpul şi spaţiul în care îţi duci existenţa fizică. Iar unele vise e păcat să nu vadă adevărata lumină a zilei.
