În sfirșit soare… dimineața ne trezește pe amindoi la aceiași oră, și primul gînd al meu e la tine, iar al tău la mine.
Deschid dulapul cu haine și aș vrea să mă îmbrac cît de plictisitor se poate, dar deodată apare gîndul că aș putea să te întîlnesc astăzi și aleg o rochiță pentru a fi feminină de dragul tău.
Învățătură? Nu. Doar fluturi în stomac, doar zîmbete din senin, mesaje vechi citite în tipul lecțiilor.
Cînd ies de pe teritoriul universității sper că în calea mea vei apărea, pentru că mereu aveam norocul să ne ciocnim întîmplător pe străzile orașului.
Ascult muzică, fiecare cîntec îmi amintește de tine, și mie atît de dor, mie atît de dor, încît mă doare nu doar sufletul, dar și corpul. Te caut în toți bărbații, întorc privirile, sper că ești undeva aproape. Mă uit la oră și e 15.15, adolescentul din mine spune că te gîndești la mine. Naiv…
Trece ziua, încerc să îndepărtez momentul cînd mă voi porni spre casă. Dar dacă apari pe neașteptate?
Stau la stație, părul și rochița îmi adie în vînt. Trec fiori. Am nevoie de cămașa ta pe umerii mei. Sunt nostalgică, nu-mi place de mine așa. Încerc să mă gîndesc la altceva dar nu pot, ziua și-a pierdut sensul pentru că nu te-am văzut. Iar dorul, dorul mă doare. Eu știu că vom vorbi, îmi vei suna, dar nu mi-ai văzut rochița îmbrăcată pentru tine.
